uréche f. (lat. auricula, pop. orĭcla [dim. d. auris, ureche], de unde s’a făcut *ureclĭe, *ureache, ureche, it. orecchio, fr. oreille, sp. oreja, pg. orelha). Organu auzuluĭ, cîte unu la dreapta și la stînga capuluĭ la om: calu cĭulește urechile cînd aude zgomot. Auz, calitatea de a auzi bine și de a ține minte cîntecele: acest copil are ureche. Pin anal. Toartă (cînd îs doŭă): urechile uneĭ căldărĭ (ob. toarte). Atîrnătoare, bucată de pînză saŭ de pele la ghete orĭ la cizme ca să aĭ de unde să le tragĭ la încălțat. Urechea (saŭ urechile) aculuĭ, gaura pin care bagĭ ața. A scăpa ca pin urechile aculuĭ, a scăpa de primejdie ca pin minune. A fi într’o ureche, a fi cam nebun, țicnit. A ți se lungi urechile așteptînd orĭ de foame, a te plictisi pînă să vie cel așteptat orĭ bucatele. A-țĭ ajunge gura la urechĭ răcnind, a răcni tare și mult. A nu duce la ureche, a nu te preface că beĭ vărsînd vinu după ureche, ci a bea serios. Nume de plante: urechea babeĭ, o cĭupercă (peziza aurantia); urechea ĭepureluĭ, o buruĭană umbeliferă (bupleurum rotundifólium), numită și urechelniță; urechea porculuĭ (Buc.), jaleș; urechea șoriceluluĭ, o plantă boraginee ale căreĭ florĭ, micĭ și albastre, îs simbolu neuĭtăriĭ și care se numește și ochĭu șarpeluĭ, nu mă-uĭta și myosótis (myosotis silvatica); urechea ursuluĭ, o plantă primulacee sălbatică și cultivată (primula auricula).