umila definitie

2 intrări

25 definiții pentru umila

UMÍL, -Ă, umili, -e, adj. 1. Care are o atitudine modestă, de om simplu, sărac, fără pretenții; care are o atitudine supusă, ascultătoare, smerită. 2. (Despre manifestări ale oamenilor) Care arată, trădează, denotă pe omul umil (1), caracteristic unui om umil. ♦ (Despre obiecte, locuri etc.) Sărăcăcios. – Din lat. humilis.
UMILÍ, umilesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi. 2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie față de cineva sau de ceva. – Din sl. umiliți. Cf. umil.
UMÍL, -Ă, umili, -e, adj. 1. Care are o atitudine modestă, de om simplu, sărac, fără pretenții; care are o atitudine supusă, ascultătoare, smerită. 2. (Despre manifestări ale oamenilor) Care arată, trădează, denotă pe omul umil (1), caracteristic unui om umil. ♦ (Despre obiecte, locuri etc.) Sărăcăcios. – Din lat. humilis.
UMILÍ, umilesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi. 2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie față de cineva sau de ceva. – Din sl. umiliti. Cf. umil.
UMÍL, -Ă, umili, -e, adj. 1. (Despre persoane) Care, fiind (sau avînd sentimentul că este) inferior altora, adoptă o atitudine plecată, supusă, smerită; p. ext. lipsit de importanță, neînsemnat, modest, simplu; (despre lucruri) lipsit de fast, sărăcăcios. Abia acum... vedeai cît de umilă și de bolnăvicioasă este ea. PAS, Z. I 266. Un sat umil făcea față tuturor adversităților firii. BOGZA, C. O. 241. Iar lucrătoarei cu obraji ca ceara, Cînd iese din umil atelier, Îi prinzi mărgele fine și mărunte. CAZIMIR, L. U. 38. ◊ Fig. Ciudați, umili, năpădiți de mari tristeți... [bivolii] se mulțumesc cu puțin. BOGZA, C. O. 295. ◊ (Substantivat) Lumea celor umili îl ademenește îndeobște. ANGHEL, PR. 156. 2. (Despre atitudini sau manifestări ale oamenilor) Caracteristic unui om umil (1). Nu-i glumă! dom’ primar, făcu țăranul reluîndu-și glasul umil obișnuit. REBREANU, R. I 235.
UMILÁ vb. I v. umili.
UMILÍ, umilesc, vb. IV. 1. Tranz. A face pe cineva să se simtă umil, punîndu-l într-o situație de inferioritate nemeritată, înjosindu-l, jignindu-l. Ai plecat la începutul iernii în împrejurări care te-au umilit și te-au făcut să suferi. PAS, Z. I 273. Cine nu-l știe? și copilul din leagăn îi aude numele cu blăstăm! căci ne-a sărăcit și ne-a umilit! Ne-a bătut și ne-a sîngerat! SADOVEANU, O. VII 62. Tu ai dreptul a schimba-n mormînturi Pentru neatîrnare, oameni și pămînturi, Dar nu ai p-acela ca să-i umilești. BOLINTINEANU, O. 58. Cît mă umilise de tare! Cum îmi căzuse trufia. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Absol. Fig. Munții Moldovei... nu umilesc, nu înfiorează prin măreția sălbatică a Alpilor. GANE, N. I 56. 2. Refl. A adopta o atitudine umilă; a se înjosi. V-a fost frig și v-a fost foame, însă nu v-ați umilit. MACEDONSKI, O. I 96. Își ceru iertare de la toți, umilindu-se. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ (Învechit) A adopta o atitudine smerită în fața divinității. Popa slujbele-i citea, De moarte mi-l pregătea, Codrenaș se umilea Și popii gemînd zicea. ALECSANDRI, P. P. 90. 3. Refl. (Învechit și popular) A se îndura, a se înduioșa, a se milostivi. Și de la inimă vă umiliți Ca să-i blagosloviți. SEVASTOS, N. 178. Să n-ai pe nimeni a se umili Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli. PANN, P. V. I 126. – Variantă: (învechit) umilá, umilez (NEGRUZZI, S. I 104), vb. I.
umíl adj. m., pl. umíli; f. umílă, pl. umíle
umilí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. umilésc, imperf. 3 sg. umileá; conj. prez. 3 să umileáscă
umíl adj. m., pl. umíli; f. sg. umílă, pl. umíle
umilí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. umilésc, imperf. 3 sg. umileá; conj. prez. 3 sg. și pl. umileáscă
UMÍL adj. 1. v. supus. 2. smerit, (fam.) spăsit. (Avea o figură ~.) 3. v. servil. 4. v. biet. 5. v. neînsemnat. (Deținea o funcție ~.) 6. v. modest. 7. v. sărăcăcios. 8. mizerabil, sărac, sărăcăcios. (Un interior ~.)
UMILÍ vb. 1. v. ploconi. 2. v. înjosi. 3. v. degrada. 4. a se smeri. 5. a se pleca, a se smeri, a se supune. (Se ~ în fața divinității.)
UMÍL, -Ă adj. 1. (Despre oameni) Care are sentimentul, conștiința lipsei sale de valoare, a inferiorității lui; smerit, modest. 2. (Fig.) Cu o înfățișare neîngrijită, urâtă. ♦ Neînsemnat; simplu, modest. ♦ Sărac, sărăcăcios. [< lat. humilis, cf. it. umile].
UMÍL, -Ă adj. 1. care are sentimentul, conștiința lipsei sale de valoare, a inferiorității lui; smerit, modest. 2. (fig.) cu o înfățișare neîngrijită, urâtă. ◊ neînsemnat; simplu, modest. ◊ sărac, sărăcăcios. (< lat. humilis)
umilí (-lésc, -ít), vb. – 1. (Refl.) A se căi, a avea o atitudine smerită, a se comporta creștinește. – 2. A se înjosi. – Var. înv. omili. Sl. umiliti sę „a se căi” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). În sensul al doilea, care pare modern, trebuie să fi influențat fr. humilier. Der. propusă de Scriban, din sl. umaliti „a micșora”, nu pare probabilă. – Der. umilenie, s. f. (căință, mustrare de cuget), înv.; umilință, s. f. (înv., devoțiune, pietate; smerenie); umil, adj. (modest, smerit), din lat. humilis (sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor, adj. (înjositor).
UMÍL ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) (despre persoane) Care vădește un sentiment de inferioritate; plin de smerenie; smerit. 2) (despre persoane) Care are o atitudine simplă; lipsit de pretenții; modest. 3) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă un comportament foarte respectuos; caracterizat prin supunere și prin modestie. Manieră ~ă. Voce ~ă. 4) rar (despre obiecte, încăperi, locuri etc.) Care denotă sărăcie; caracterizat prin sărăcie; sărăcăcios. /<lat. humilis
A UMILÍ ~ésc tranz. A face să se umilească. /<sl. umiliti
A SE UMILÍ mă ~ésc intranz. 1) A se pune în mod voit într-o situație de inferioritate față de cineva (pentru a-și atinge anumite scopuri); a deveni umil; a se înjosi. 2) A adopta în mod voit o atitudine de inferioritate față de cineva sau de ceva. /<sl. umiliti
umil a. 1. plin de umilință: umil înaintea lui D-zeu; 2. respectuos, plecat: umil înaintea celor mari; 3. modest: stare umilă.
umilì v. 1. a face umil, a înjosi; 2. a se pleca. [Slav. UMILITI, a măngăia (refl.: a se căi);, sensul 1 după fr. humilier].
*úmil, -ă adj. (lat. húmilis, scund, d. humus, pămînt; fr. humble). Smerit, modest, nepretențios: om, caracter umil. Fig. De jos, modest: origine úmilă. Jos, scund, pitic, modest: casă úmilă. Adv. A intra úmil. – Ob. (dar nu maĭ bine!) umíl, V. umilit.
*umilésc v. tr. (vsl. u-maliti, a micșora, d. malŭ, mic, confundat cu u-militi, a mîngîĭa, d. milŭ, vrednic de milă. V. domolésc). Înjosesc, fac să se simtă inferior: triunfu luĭ l-a umilit. V. refl. Nu-mĭ place să mă umilesc în fața bogățiiĭ! – Și om- (Bibl. 1688).
UMIL adj. 1. plecat, smerit, supus, umilit, (livr.) obsecvios, (înv.) smernic, suplecat. (O persoană ~.) 2. smerit, (fam.) spăsit. (Avea o figură ~.) 3. servil, slugarnic, supus, (livr.) obsecvios, (înv.) slugăresc, slugos. (O atitudine ~.) 4. biet, neînsemnat, obscur. (Un ~ amploiat.) 5. modest, neînsemnat, simplu. (Deținea o funcție ~.) 6. modest, simplu, (înv. și pop.) prost, (înv.) prostatic. (De condiții ~.) 7. sărăcăcios, (rar) meschin, (fam.) calicos. (O casă ~.) 8. mizerabil, sărac, sărăcăcios. (Un interior ~.)
UMILI vb. 1. a se înjosi, a se ploconi, (înv.) a se micșora, a se smeri, (fam.) a se căciuli, (fig.) a se coborî. (De ce vă ~ în fața lui?) 2. a înjosi, (înv.) a micșora, a rușina, a smeri, (înv. fig.) a mortifica. (De ce îl ~ în acest hal?) 3. a (se) degrada, a (se) dezonora, a (se) înjosi, (fig.) a (se) coborî, a (se) scoborî. (Munca nu te ~.) 4. a se smeri, (înv.) a se mici, a se micșora, a se milcui, a se molcomi. (Te-ai ~ destul.) 5. a se pleca, a se smeri, a se supune. (Se ~ în fața divinității.)

umila dex

Intrare: umil
umil adjectiv
Intrare: umili
umili verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
umila verb grupa I conjugarea a II-a