UIMITÓR, -OÁRE, uimitori, -oare, adj. Care uimește; surprinzător, uluitor, tulburător. ♦ Excepțional, extraordinar. – Uimi + suf. -tor.

UIMITÓR, -OÁRE, uimitori, -oare, adj. Care uimește; surprinzător, uluitor, tulburător. ♦ Excepțional, extraordinar. – Uimi + suf. -tor.

UIMITÓR, -OÁRE, uimitori, -oare, adj. Care uimește (prin calitățile sau valoarea ce are); surprinzător, uluitor. Eminescu avea cunoștințe uimitoare în ceea ce privește literatura universală. L. ROM. 1953, nr. 1, 46. ♦ Minunat, admirabil, extraordinar. Un biet vătaf de curte... El a văzut castelul în vremuri uimitoare. MACEDONSKI, O. I 23. Acteon... a cutezat să-și desfăteze vederile cu uimitoarea priveliște a castei zeițe, scăldîndu-se în pîrîu. ODOBESCU, S. III 56.

uimitór adj. m., pl. uimitóri; f. sg. și pl. uimitoáre

uimitór adj. m., pl. uimitóri; f. sg. și pl. uimitoáre

UIMITÓR adj. 1. consternant, năucitor, stupefiant, surprinzător, uluitor. (S-a întâmplat un lucru ~.) 2. frapant, izbitor, surprinzător, șocant, (livr.) sesizant. (O asemănare ~oare.) 3. amețitor, năucitor, uluitor, (pop.) zăpăcitor, (fig.) nebun. (Un ritm ~.) 4. v. extraordinar.

UIMITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care uimește; care produce mirare. 2) Care impresionează prin ceva fără asemănare; minunat. Peisaj ~. /a uimi + suf. ~tor

uimitor a. care uimește: frumusețe uimitoare.

uĭmitór, -oáre adj. Care te uĭmește: o frumuseță uĭmitoare. Adv. Uĭmitor de frumoasă.

UIMITOR adj. 1. stupefiant, surprinzător, uluitor. (S-a întîmplat un lucru ~.) 2. frapant, izbitor, surprinzător, șocant, (livr.) sesizant. (O asemănare ~.) 3. amețitor, năucitor, uluitor, (pop.) zăpăcitor. (Un ritm ~.) 4. colosal, enorm, excepțional, extraordinar, fabulos, fantastic, fenomenal, formidabil, gigantic, grozav, imens, infinit, neauzit, nebun, negrăit, neînchipuit, nemaiauzit, nemaicunoscut, nemaiîntîlnit, nemaipomenit, nemaivăzut, nesfîrșit, nespus, teribil, uluitor, unic, uriaș, (livr.) mirabil, (înv.) manin, necrezut, (fig. ) piramidal. (A avut din nou un noroc ~.)