TUZLÚC, tuzluci, s. m. (Învechit și arhaizant; mai ales la pl.) Un fel de ghetre încheiate la spate cu copci sau cu șireturi, care se trăgeau peste ciorapi și apoi se băgau în cizme; (astăzi, regional) un fel de ciorapi groși (cu sau fără talpă) care se poartă la țară (uneori fără altă încălțăminte). E încălțat cu meși roșii și tuzluci de saftian. CAMIL PETRESCU, O. I 221. Un turc uscat, înalt și mustăcios, cu poturi găitănați, strînși de la genunchi în jos ca tuzlucii. id. ib. II 68. N-are nici tuzluc, nici ipingea (= e lipsit de toate).

TUZLÚC, tuzluci, s. m. (Înv. și arh.) Ghetră de aba, încheiată la spate cu copci sau cu șireturi, care se purta peste ciorapi și apoi se băga în cizme; (azi reg.) ciorapi groși (cu sau fără talpă) care se poartă la țară. – Tc. tozluk.

tuzlúc s. m., pl. tuzlúci

tuzlúc (-ci), s. m. – Tureatcă, pulpar. Tc. tuzluc (Șeineanu, II, 371; Lokotsch 2094), cf. ngr. τουζλούϰι, alb., bg., sb. tuzluk.

tuzlúc s.n. (înv.) apă sărată.

tuzlúci s.m. pl. (înv.) învelitoare de postav care acoperă glezna și partea de deasupra a încălțămintei bărbătești; ghetre.

tuzluci m. pl. 1. od., ghetre de aba încheiate pe dinapoi cu copci sau cu returi (cari se trăgeau peste ciorapi și apoi se băgau în cisme): tuzluci cu găitane de mătase; 2. azi, turieci dela dosul piciorului până sub genuchi (cum poartă oltenii și oltencele): n’are nici tuzluc nici ipângea, n’are nici de unele, e lipsit de toate. [Turc. TOZLUK, lit. ce ferește de praf (din roz, praf)].

tuzlúc m. (turc. tozluk, d. toz, colb; ngr. tuziúkĭ, sîrb. bg. tolzuk. V. toz). Rar azĭ. Pl. Pulparĭ (ghetre) de aba. Olt. N’are nicĭ tuzlucĭ, nicĭ ipingea, e sărac. V. potur.