TUNĂTÓR, -OÁRE, tunători, -oare, adj. Care tună, care bubuie (tare); puternic, răsunător. Ca să dovedească vrednicia lor, răspundeau artistului cu voci tunătoare și false. SADOVEANU, E. 126. Peneș, om de omenie, Sare-n Plevna dintr-un zbor Și apucă-n bărbăție Tunul cel mai tunător. ALECSANDRI, P. III 482. Auzii glasul aramei tunătoare. ALEXANDRESCU, M. 30. ◊ (Adverbial) Atunci boier Stoicea... porunci tunător. GALACTION, O. I 52. După o pauză, tunător, aproape răstindu-se una la alta, își întîlniră glasurile într-unul singur. BASSARABESCU, V. 23.