TUN, tunuri, s. n. 1. Armă de artilerie care aruncă proiectile la distanță mare; p. gener. nume dat tuturor armelor de artilerie. ◊ Expr. A scăpa ca din (gură de) tun, se spune când cineva reușește să fugă (scăpând de o situație neplăcută). (Poți) să dai cu tunul, se spune despre cineva care doarme adânc și nu se trezește ușor sau despre un loc unde nu se află nicio ființă vie. ◊ (Pus pe lângă un verb, îi intensifică acțiunea; pe lângă un adjectiv, îi dă valoare de superlativ; adverbial) A înghețat tun. Sănătos tun. 2. (În sintagma) Tun electronic = parte a unor tuburi electronice care produce un fascicul filiform de electroni cu aceeași viteză. 3. (Înv. și pop.) Tunet. – Lat. tonus.

TUNÁ, tun, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul. 2. Tranz. impers. (Reg.; în imprecații) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni. 3. Intranz. (La pers. 3) A vui, a bubui. ♦ (Despre glas, cuvinte) A răsuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glasul ridicat; a striga. ◊ Expr. A tuna și a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal. 4. Intranz. (Înv.) A trage cu tunul sau cu alte arme de foc. – Lat. tonare.

TUN, tunuri, s. n. 1. Armă de artilerie care aruncă proiectile la distanță mare; p. gener. nume dat tuturor armelor de artilerie. ◊ Expr. A scăpa ca din (gură de) tun, se spune când cineva reușește să fugă (scăpând de o situație neplăcută). (Poți) să dai cu tunul, se spune despre cineva care doarme adânc și nu se trezește ușor sau despre un loc unde nu se află nici o ființă vie. ◊ (Pus pe lângă un verb, îi intensifică acțiunea; pe lângă un adjectiv, îi dă valoare de superlativ; adverbial) A înghețat tun. Sănătos tun. 2. (În sintagma) Tun electronic = parte a unor tuburi electronice care produce un fascicul filiform de electroni cu aceeași viteză. 3. (Înv. și pop.) Tunet. – Lat. tonus.

TUNÁ, tun, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul. 2. Tranz. impers. (Reg.; în imprecații) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni. 3. Intranz. (La pers. 3) A vui, a bubui. ♦ (Despre glas, cuvinte) A răsuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glasul ridicat; a striga. ◊ Expr. A tuna și a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal. 4. Intranz. (Înv.) A trage cu tunul sau cu alte arme de foc. – Lat. tonare.

TUN, tunuri, s. n. 1. Armă grea de artilerie, care aruncă proiectile la mare distanță, în traiectorie lină; p. ext. nume generic dat tuturor armelor de artilerie. V. mortier, obuzier. O parte din sat căzuse subt bătaia tunului. C. PETRESCU, Î. II 204. La marginea orașului așteaptă un regiment cu tunuri. SAHIA, N. 40. Și tunuri sute bubuiau, Se clătina pămîntul. ALECSANDRI, P. A. 206. Nu te-or bate tunurile, Că te-or bate lacrimile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. ◊ Tun director v. director. ◊ Expr. Poți să dai cu tunul, se spune cînd cineva doarme adînc și nu se deșteaptă ușor. A fi în buza tunului v. buză. ♦ (În metafore și comparații, intensificînd acțiunea exprimată de verb sau dînd valoare de superlativ unui adjectiv) Foarte, strașnic, zdravăn, grozav, mult de tot. Era sănătos tun. STĂNOIU, C. I. 128. Dunărea amorțise, înghețase tun. SANDU-ALDEA, U. P. 34. S-a culcat îmbrăcat pe mindir și a dormit tun pînă la ziuă. CARAGIALE, M. 17. Nu căta că sînt bătrîn, Că la drum sînt iute tun. ȘEZ. V 151. 2. (Învechit și popular) Tunet. Vine zmeul cu două capete, vuind ca tunul. SBIERA, P. 93. Da eu cum nu voi ofta, Că greu tun a ploaie vine. – Draga tatei Irinucă; Acela nu-i tun de ploaie. BIBICESCU, P. P. 274.

TUNÁ1, pers. 3 túnă, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce tunete în atmosferă; a se auzi tunetul bubuind. Dintr-un nor depărtat s-auzi tunînd. VLAHUȚĂ, O. A. 368. Să închid fereastra... curînd a să tune. NEGRUZZI, S. I 58. Dacă tună după Simion Stîlpnicul, e semn de toamnă lungă. ȘEZ. I 128. ◊ Expr. A tunat și i-a adunat, se spune despre oamenii care se întovărășesc avînd aceleași defecte. Moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgîrie-brînză ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: «au tunat și i-au adunat». CREANGĂ, A. 50. (Despre persoane) A tuna și a fulgera v. fulgera (1). ◊ (Cu precizarea subiectului, care indică spațiul unde se produce tunetul) Năvalnic afară bate vînt. De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună. COȘBUC, P. I 141. Cerul tună, apa saltă clocotind. ALECSANDRI, P. A. 106. De-ar veni luna lui mai Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd. ANT. LIT. POP. I 72. 2. Tranz. impers. (Regional, mai ales în imprecații) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni. Vai, tuna-te-ar, lume rea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. ◊ Intranz. (Cu precizarea subiectului) Tună, doamne, și trăsnește Tună-n cine despărțește Dulcea dragoste-nfocată. ALECSANDRI, P. P. 22. (Fig.) Poetul... să fulgere păcatul... Să tune-n mișelii. CONTEMPORANUL, I 205. Blăstemul țârii tunînd să cadă Pe capul vostru nelegiuit. ALECSANDRI, P. II 120. 3. Intranz. (Despre diferite surse de zgomot) A vui, a bubui. Barnarul închis în canal de scînduri freamătă sub picioarele mele, fierbe, se zbate, tună. SADOVEANU, O. VIII 241. Stîncă... Ce din vîrf de munte saltă, Tună, se rostogolește. ALECSANDRI, P. II 15. ♦ (Despre glas, cuvinte etc.) A răsuna puternic. Acesta e! tună glasul directorului, punctînd încheierea cu un pumn în birou. C. PETRESCU, C. V. 133. Ca-ntr-un fund dogit de clopot tună-n gura lor cuvîntul, Și pe unde calcă dînșii se cutremură pămîntul. IOSIF, P. 63. ◊ (Impersonal) Și fuge el tot înainte și în urma lui tună: hoțule-i, nătărăule-i! CONTEMPORANUL, III 700. 4. Intranz. A trage cu tunul (sau, mai rar, cu alte arme de foc). Vine Din pistoale dînd Și din puști tunînd. SEVASTOS, N. 114. Urcînd douăsprezece tunuri mari într-un deal înalt, le îndreptă spre armia noastră și începu a tuna asupră-i. BĂLCESCU, O. II 87.

TUNÁ2, tun, vb. I. Intranz. (Regional) A intra, a pătrunde undeva pe neașteptate (și cu mult zgomot); a da buzna, a năvăli. Lasă ușa descuiată Să mai tun și eu vodată. MAT. FOLK. 1010. Tun în casă, focu-i stins, ies afară, lemne nu-s. ȘEZ. XII 153. Turcu-n casă că tuna Și vin roșu aducea, O ploschiță De-o vedriță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (În imprecații) Tune dracu-n pielea lor! CĂLINESCU, E. O. I 108. ◊ Expr. A-i tuna cuiva ceva în minte (sau în cap) = a-i trece cuiva prin minte o idee neașteptată. A tuna în groapă = a muri. Să n-ai parte d-altă fată, Pînă n-oi tuna în groapă. HODOȘ, P. P. 133.

tun s. n., pl. túnuri

tuná (a ~) vb., ind. prez. 3 túnă

tun s. n., pl. túnuri

tuná vb., ind. prez. 3 sg. túnă

TUN s. (MIL.) (reg.) top, (înv.) pușcă, (înv., în Mold. și Bucov.) harmată. (Trage cu ~ul.)

TUN s. v. tunet.

TUNÁ vb. 1. (Ban.) a durăi, a urla. (Plouă, fulgeră și ~.) 2. v. bubui.

TUNÁ vb. v. detuna, trăsni.

tuná (-n, át), vb. – 1. A bubui, a asurzi. – 2. A trăsni. – 3. A intra, a pătrunde. – 4. (Trans.) A coborî, a veni de la munte. – 5. A bate tunul. – Megl. tuna, tunari. Lat. tŏnāre (Pușcariu 1771; REW 8778), cf. it. tonare, prov., cat., sp. tronar, fr. tonner, port. troar. Semantismul sensurilor 3 și 4 nu este clar, cf. tuli. – Der. tun, s. n. (înv., tunet; gură de foc de artilerie; Arg., furt prin efracție; adv., cu putere), postverbal sau din lat. tŏnus (Pușcariu 1643); tunaci, adj. (Banat, agresiv, îndrăzneț); tunar, s. m. (artilerist, servant de tun); tunări, vb. (a trage cu tunul), rar; tunărie (var. tunărime), s. f. (artilerie, mulțime de tunuri); tunător, adj. (care tună puternic); tunet, s. n. (zgomot puternic, bubuit; canalul tunului), cu suf. -et, ca sunet de la suna, răcnet de la răcni etc. (după Diez, Gramm., I, 208 Tiktin și Candrea, din lat. tŏnĭtru).

TUN ~uri n. Armă de artilerie care aruncă proiectile grele la mare distanță. ~ antiaerian. /v. a tuna

A TUNÁ pers. 3 túnă intranz. 1) A se produce un tunet (în urma unei descărcări electrice în atmosferă); a răsuna tunetul. 2) A produce un zgomot mare; a scoate un vuiet puternic. 3) fig. (despre oameni) A vorbi pe un ton ridicat; a striga; a țipa. ◊ ~ și a fulgera a-și descărca mânia prin țipete și strigăte. 4) înv. A trage cu tunul (sau cu o altă armă de foc). /<lat. tonare

tun n. aparat de artilerie ce servă la aruncarea ghiulelelor: a trage cu tunurile. [Vechiu-rom. tun, tunet = lat. TONUS, trăsnet (după sgomotul ce produce)]. ║ adv. 1. tare ca tunul: sănătos tun! 2. tare beat: era tun.

tunà v. 1. se zice de bubuitul tunetului: tună și fulgeră; 2. se zice de orice sgomot asurzitor: a tuna cu tunurile; 3. (Banat și Oltenia) a veni deodată: brad incetinat, de unde ai tunat? POP. când în cas’ a tunat, împăratul o a ntrebat POP.; 4. a bate cu tunurile o redută: ambele părți începură a tuna una asupra alteia BĂLC.; 5. fig. a vorbi contra cu multă violență: a tuna împotriva abuzurilor. [Lat. TONARE; pentru sensul 3 (provincialism ardelenesc), cf. trăsnaie].

1) tun n., pl. urĭ (lat. tŏnus, it. tuono, fr. ton, pg. tom. Cp. cu sun 1). Vechĭ. Tunet. Azĭ. Aparat de artilerie compus dintr’o țeavă groasă pusă pe un grindeĭ (afet) cu doŭă roate și tras de caĭ saŭ (dacă e tun de munte) purtat de catîrĭ în spinare. (Tunurile de cetate saŭ de marină îs maĭ marĭ și stabile): a trage cu tunu. Adv. A fi sănătos tun, a fi foarte sănătos. A dormi tun, a dormi adînc, bumben. A fi înghețat tun (un rîŭ, o baltă), a fi înghețat bocnă, strașnic. – Italieniĭ aŭ fost primiĭ fabricanțĭ de tunurĭ de fer, cum se vede dintr’un doc. autentic din Florența datat din 11 Februariŭ 1325. Azĭ le duc și tancurile.

2) tun, a -á v. intr. (lat. tŏnare, it. tonare, fr. tonner). 1. Impers. Se zice despre tunetu produs de noriĭ încărcațĭ de electricitate: tună și fulgeră. 2. Pers. Bubuĭ cu tunurile: Artileria tună. Fig. Răcnesc furios: cînd am tunat odată la el, a îngălbenit. Vorbesc contra cu vehemență: a tuna și a fulgera contra cuĭva, contra abuzurilor. Ban. Olt. Intru: tună’n sobă (intră’n odaĭe).

tun s. v. TUNET.

TUN s. (MIL.) (reg.) top, (înv.) pușcă, (înv., în Mold. și Bucov.) harmată. (Trage cu ~.)

TUNA vb. 1. (MET.) (Ban.) a durăi, a urla. (Plouă, fulgeră și ~.) 2. a bubui, a detuna, a dudui, a trăsni, a vui, (pop.) a răzbubui. (~ în depărtare.)

tuna vb. v. TRĂSNI.

tun, tunuri, s.n. – (înv.; pop.) Tunet (Iuga, 2008). – Din tuna (MDA); lat. tonus „trăsnet” (Șăineanu, Scriban, DEX).

MAO TUN (MAO DUN) (pseud. lui Shen Yen-Ping) (1896-1981), scriitor și om politic chinez. Influențat de Lu Xün. Ministru al Culturii (1949-1965). Romane și nuvele în care evocă în manieră realistă evenimente ale Chinei contemporane („Eclipsa”, „Întunecare”, „Zorile”); piese satirice („Până la sărbătoare morților și după”). Eseuri; lucrări de critică literară.

TUN subst. și vb. a tuna. 1. Tun, (D Gorj); – M., mold.; – Pîntece sec. XV (BCI X 83). 2. Tuna b., ar. (Fărș); – Nic. (Cat gr. I); Tună fam. (Sc). 3. + -cea: Tuncea mare clucer (17 B III 205). 4. Tunariul, Sava (17 B III 447) < subst.; de remarcat epoca formării acestui termen (sec. al XVII-lea).

a da un tun expr. a se îmbogăți rapid, pe căi ilicite.

a trage un tun expr. 1. (intl.) a da o lovitură de mare anvergură. 2. a câștiga o sumă mare la un joc de noroc.

a tuna și a fulgera expr. a fi foarte furios; a face scandal.

a tunat și i-a adunat expr. (iron.) bine se mai potrivesc; cine seamănă se adună.

sănătos tun expr. (d. oameni) perfect sănătos.

tun, tunuri s. n. 1. operațiune ilicită de mare anvergură, aducătoare de profituri uriașe. 2. (tox.) seringă utilizată pentru injectarea intravenoasă a unui drog.

tun la capac expr. (intl.) 1. redus la tăcere. 2. omorât.

TUN, túnuri, s. n. ~ 4. (Arg.) Afacere ilegală (escrocherie, furt, spargere etc.) de proporții, cu mari sume puse în joc și cu beneficii considerabile pentru participanți. [R. Zafiu – Diversitate stilistică în româna actuală]