TRUFÍE, trufii, s. f. Atitudine disprețuitoare și arogantă, plină de mândrie și de înfumurare; semeție, îngâmfare, aroganță, trufă2. ♦ Loc. adv. Cu trufie = în mod arogant, îngâmfat. – Trufă2 + suf. -ie.

TRUFÍE, trufii, s. f. Atitudine disprețuitoare și arogantă, plină de mândrie și de înfumurare; semeție, îngâmfare, aroganță, trufă2. ◊ Loc. adv. Cu trufie = în mod arogant, îngâmfat. – Trufă2 + suf. -ie.

TRUFÍE, trufii, s. f. Atitudine arogantă, plină de mîndrie și de înfumurare; semeție, fală, înfumurare, aroganță. Sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vîlva trufiilor. ODOBESCU, S. III 206. Tirania lui crește din zi în zi o dată cu trufia lui. ALECSANDRI, T. II 51. În cîmpurile Rovinei el înfrînse trufia lui Baiazet al II-lea. BĂLCESCU, O. I 193. ◊ Loc. adv. Cu trufie = cu aroganță, trufaș. Domnul Emilian întinse cu trufie palma și primi cei cîțiva gologani. SADOVEANU, O. VIII 156. Midas... răspunse cu trufie că Pan cîntase mai frumos. ISPIRESCU, U. 110.

trufíe s. f., art. trufía, g.-d. art. trufíei; pl. trufíi, art. trufíile

trufíe s. f., art. trufía, g.-d. art. trufíei; pl. trufíi, art. trufíile

TRUFÍE s. 1. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, v. îngâmfare. 2. v. obrăznicie.

Trufie ≠ modestie

TRUFÍE ~i f. Atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare; vanitate; fatuitate. ◊ Cu ~ cu aroganță. [G.-D. trufiei] /trufă + suf. ~ie

trufie f. mândrie deșartă. [V. trufaș].

trufíe f. și (vechĭ) trúfă f., pl. e (vgr. tryphé, desfătare, molicĭune). Mîndrie deșeartă: un om, un răspuns plin de trufie. – Vechĭ și trufășie și -așíe (Tkt.).

TRUFIE s. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngîmfare, mîndrie, orgoliu, semeție, vanitate, (livr.) fatuitate, morgă, prezumție, suficiență, (rar) superbie, țanțoșie, (înv. și pop.) măreție, mărire, (pop. și fam.) ifos, țîfnă, (reg.) făloșenie, făloșie, (înv.) fălnicie, laudă, mărie, mărime, mîndrețe, pohfală, preaînălțare, preaînălțime, semețire, trufă, trufășie, zădărnicie. (~ lui este cu totul nejustificată.)