trébuĭe (rar -ĭéște), a -í v. impers. (vsl. triebovati, a trebui, d. trĭebŭ, necesar; sîrb. trebati, drebováti, rus. trébovatĭ). E necesar, e de nevoĭe: trebuĭe să facĭ așa. Se cuvine, merită: așa-ĭ trebuĭe hoțuluĭ. A-țĭ trebui, 1. a avea nevoĭe: îmĭ trebuĭe un topor, 2. a ți se cuveni, a merita: îțĭ trebuĭe o bătaĭe în cît să rămîĭ lat! Trebuĭe să (în Munt. Trans. trebuĭe că), probabil că, de sigur că: trebuĭe să fi ploŭat (în Munt. Trans. trebuĭe că a ploŭat) undeva dacă e așa de răcoare. – În Ban. trăbuĭe. În Ps. S. 15, 2, „a cere”: burătățile (bunătățile) mele nu trebuĭeștĭ.