traseu definitie

16 definiții pentru traseu

TRASÉU, trasee, s. n. Drum pe care îl parcurge (în mod permanent) un vehicul sau o persoană; rută. ♦ Linie, direcție pe care o are un drum, o cale ferată etc. ♦ Distanță marcată care trebuie străbătută de concurenții la o probă sportivă. ♦ Drum parcurs în spațiu de un corp în mișcare; traiectorie. – Din fr. tracé.
TRASÉU, trasee, s. n. Drum pe care îl parcurge (în mod permanent) un vehicul sau o ființă; rută. ♦ Linie, direcție pe care o are un drum, o cale ferată etc. ♦ Drum special amenajat pe care trebuie să-l străbată concurenții la o probă sportivă. ♦ Drum parcurs în spațiu de un corp în mișcare; traiectorie. – Din fr. tracé.
TRASÉU, trasee, s. n. Drum urmat de un vehicul; linie străbătută de un drum, de o cale ferată etc. Cu cît ne depărtăm de Moscova, trecînd... printre sate adormite, adunate mănunchi lîngă traseu, cu atît noaptea devine mai albă. STANCU, U.R.S.S. 105. Linia șerpuită se numea pe limba lor de ingineri și de șefi de echipă: traseu. PAS, L. I 164. Domnul inginer este invitat să continue traseul înainte pînă la obor. GHICA, S. 563. ♦ Drum, de obicei special amenajat, pe care trebuie să-l străbată concurenții la o probă sportivă.
traséu s. n., art. traséul; pl. trasée
traséu s. n., art. traséul; pl. trasée
TRASÉU s. 1. v. rută. 2. v. linie. 3. v. traiectorie.
TRASÉU s.n. Drum parcurs de un vehicul; linia, axa unui drum, a unui canal, a unei căi ferate etc. [Pl. -ee, -euri. / < fr. tracé].
TRASÉU s. n. 1. drum (de) parcurs de un vehicul; axa unui drum, a unui canal, a unei căi ferate etc. ◊ distanță marcată care trebuie străbătută de concurenți într-o probă sportivă. ◊ traiectorie. 2. proiecție pe un plan a axei principale a unei lucrări tehnice. (< fr. tracé)
TRASÉU ~e n. 1) Direcție urmată de o cale de comunicație (șosea, canal, cale ferată etc.). 2) Cale prestabilită, urmată cu o anumită regularitate de un vehicul sau de o ființă; rută; itinerar; drum. 3) Drum în spațiu parcurs de un corp în mișcare; traiectorie. ~ stelar. ~ul unui proiectil. /<fr. tracé
traseu n. reprezentarea prin linii a conturelor unui desen, unui plan (= fr. tracé).
*traséŭ n., pl. ee și eĭe (fr. tracé). Linie străbătută: traseu drumuluĭ de fer transiberian. V. traĭect.
TRASEU s. 1. drum, itinerar, parcurs, rută, traiect, traiectorie, (astăzi rar) marșrut, (înv., în Mold.) șleau. (~ urmat de un vehicul.) 2. itinerar, linie. (~ aerian București-Paris.) 3. traiect, traiectorie. (~ parcurs de un proiectil.)
traséu-școálă s. n. Drum folosit anume de școlile de șoferi ◊ „[...] Suferă și controlul pe traseele-școală unde elevii fac practică.” Sc. 24 VI 65 p. 5 (din traseu + școală)
a face traseul expr. (d. prostituate) a ieși la acostat clienți.
a se șlefui pe traseu expr. (intl.) a se iniția sau a se perfecționa în mai multe tipuri de infracțiuni în timpul perioadei de detenție.
băiat de traseu expr. (deț.) tip cumsecade, om de treabă.

traseu dex

Intrare: traseu
traseu substantiv neutru
traseu