topúz n., pl. urĭ și e (turc. alb. bg. sîrb. topuz, ngr. topúzi, a. î.). Vechĭ. Sceptru, buzdugan, măcĭucă scumpă pe care domnu o primea de la sultan odată cu sabia și calu. (La zile marĭ, și spătaru purta topuzu domnesc). Lovitură de topuz (Domnu avea putere să bată cu topuzu la tălpĭ pe orĭ-ce boĭer. Această pedeapsă era grozavă, că zdrobea oasele, dar era considerată maĭ puțin înjositoare de cît falanga): ĭ-a tras cîteva topuze (v. baltag, cabaniță și dop 1). Azĭ. Cu topuzu, pin mijloace violente: a proceda cu topuzu. Munt. vest. Petricică maĭ mare într’un joc de copil (V. bucoĭ).