TIST, (1) tiști, s. m., (2) tisturi, s. n. (Înv. și reg.) 1. S. m. înalt funcționar de stat. 2. S. n. Ofițer; comandant, căpetenie. – Din magh. tiszt.

ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st! – Onomatopee.

TIST, tisturi, s. n. (Înv. și reg.) Ofițer; comandant, căpetenie. – Din magh. tiszt.

ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st! – Onomatopee.

TIST, tiști, s. m., și (rar) tisturi, s. n. (Învechit și arhaizant) Ofițer, comandant, căpetenie. Tistul de dorobanți, care păzea la pod... se dusese să vadă ce se mai întîmplă pe acolo. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Împăratul se duse pe acolo cu alte tisturi. RETEGANUL, P. II 23. Asupra dorobanților de pe lîngă cîrmuiri se orînduiește un tist. BĂLCESCU, O. I 37. De-ar fi pușca de hămei, Regimentul de femei Și tisturi de pătrînjei, Bucuros aș cătăni La compania mîndrii! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299.

ȚIS interj. v. țist.

ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st. Țist, că ne-a auzi cineva. ALECSANDRI, T. 662. (Cu pronunțare regională) Șezi binișor, nu crîcni, țîst! să nu-ți aud gura. id. la CADE. – Variantă: țis (NEGRUZZI, S. III 10) interj.

ȚIȘT interj. v. țîști.

ȚÎȘT interj. v. țîști.

ȚÎȘTI interj. (Și în forma țîșt) Cuvînt care sugerează mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe care sare sau țîșnește (de) undeva. Fata se apropie iarăși și pasărea, tocmai cînd să puie mîna pe ea, țîșt! zboară pe bătătură. POPESCU, B. III 119. ◊ (Cu valoare verbală) N-apucă duhovnicul să deschidă cutia bine și țîști! din ea un șoricel. STĂNOIU, C. I 127. – Variante: țîșt, țișt (ALECSANDRI, la CADE) interj.

tist (înv., reg.) s. m. / s. n., pl. tiști/tísturi

!țâști interj.

*țâști-bấști s. m. și f., g.-d. lui țâști-bâști; pl. țâști-bâști

țist/țst interj.

țst v. țist

tist s. m./s. n., pl. tiști/tísturi

țâști/țâșt interj.

țist/țst interj.

țst v. țist

TIST s. v. cap, căpetenie, comandant, conducător, mai-mare, ofițer, șef.

ȚÂȘTI interj. huști!, (pop.) smâc! (Iepurele, ~! din vizuina lui.)

ȚIST interj. v. liniște, pst, st, tăcere.

tist interj. – 1. Pst, ei: servește pentru a impune tăcerea. – 2. Stai, ascultă: servește pentru a atrage atenția. – Var. țîșt, sst. Creație expresivă, cf. țîști. – Der. țistui, vb. (a impune liniște, a face pe cineva să tacă; a chema); țistuitură, s. f. (acțiunea de a face pe cineva să tacă).

țist (-turi), s. n. – Funcționar, slujbaș, ofițer. Mag. tiszt (Cihac, II, 533; Gáldi, Dict., 163). – Der. tistie, s. f. (Trans., înv., slujbă, funcție înaltă).

ȚÂȘTI interj. 1) (se folosește pentru a sugera mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe sau pentru a reda zgomotul produs de o asemenea mișcare). 2) (se folosește pentru a reda izbucnirea bruscă a unui lichid). /Onomat.

A ȚÂȘTI ~ésc intranz. 1) (despre lichide, vapori, gaze) A ieși cu putere printr-o deschizătură îngustă; a erupe; a izbucni; a țâșni. 2) (despre ființe) A intra sau a ieși repede și pe neașteptate. /Din țâști

ȚIST interj. (se folosește pentru a impune cuiva tăcere). /Onomat.

tist m. ofițer de gardiști (CAR.). [Ung. TISZT, ofițer].

țist! int. spre a face să tacă: țist! că mă bagi în ipohondrie AL. [Onomatopee].

tist m., pl. tiștĭ (ung. tiszt, funcționar, ofițer, tisztes, onest, d. vsl. čistĭ, onoare. V. cinste). Vechĭ. Munt. Comandant de dorobanțĭ, supt ascultarea ispravniculuĭ și a mareluĭ vornic în Țara Românească, în timpu Regulamentuluĭ Organic. Azĭ. Pop. Ofițer de gardiștĭ, comandir. – Pl. și tisturĭ, ca și plantoane, considerînd funcțiunea saŭ gradu.

țîst orĭ țst interj. de impus tăcere fără să strigĭ (tot așa rut. šústĭ). V. st, șt, pst.

țst, V. țîst.

tist s. v. CAP. CĂPETENIE. COMANDANT. CONDUCĂTOR. MAI-MARE. OFIȚER. ȘEF.

țist interj. v. LINIȘTE. PST. ST. TĂCERE.

ȚÎȘTI interj. huști!, (pop.) smîc! (Iepurele, ~! din vizuina lui.)

tist, tisturi, s.n. – (reg.; înv.) 1. (mil.) Ofițer, comandant: „Tistorii tot îl întreabă: / – Ori ți-e foame, ori ți-e sete, / Ori ți-i dor de codru verde?” (Bilțiu, 2006: 121). 2. Funcționar public (Bud, 1908): „Să-mpușcăm tisturile” (Bârlea, 1924: 13). – Din magh. tiszt „ofițer” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

tist, -uri, s.n. – (mil.) 1. Ofițer, comandant. 2. Funcționar public (Bud 1908): „Să-mpușcăm tisturile” (Bârlea 1924: 13). – Din magh. tiszt „ofițer”.