tipic definitie

30 definiții pentru tipic

TÍPIC2, -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge, caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul a ceea ce este specific; p. restr. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esența realității. – Din fr. typique, lat. typicus.
TIPÍC1, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipiku.
TÍPIC2, -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge, caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul a ceea ce este specific; p. restr. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esența realității. – Din fr. typique, lat. typicus.
TIPÍC1, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipikŭ.
TÍPIC3, -Ă, tipici, -e, adj. Care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. În primul rînd este tipic ceea ce exprimă în modul cel mai deplin și mai expresiv esența forței sociale respective. V. ROM. mai 1953, 191. Rudin este reprezentantul tipic al păturii intelectuale ruse. SADOVEANU, E. 237. Un caz tipic de deformare profesională. C. PETRESCU, C. V. 267.
TÍPIC1 s. n. Caracterul a ceea ce este tipic, specific, caracteristic. În proza lui Vlahuță tipicul strivește individualul. VIANU, A. P. 190. ♦ Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar care în artă exprimă esența realității. Problema tipicului ocupă un loc central în estetica marxist-leninistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 485, 3/4.
TIPÍC2, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. Toate erau după tipicul primăverilor de la noi, numai întîrziate. SADOVEANU, M. C. 120. După anume tipic și pentru anume închipuieli. C. PETRESCU, A. R. 24. Totul era corect, protocolar și făcut după tipicul marilor doliuri. ANGHEL, PR. 66. 2. Carte cuprinzînd ansamblul regulilor după care se săvîrșesc slujbele religioase; normă, regulă pentru serviciul divin. Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu în liniște. SADOVEANU, O. VII 167. Slujea în biserică fără pripă și toate le spunea și le făcea după tipic. GALACTION, O. I 207. Știe tipicul pe de rost, zilele de harți și post. ARGHEZI, V. 181. Un diac citi tipicul. EMINESCU, L. P. 142.
típic1 adj. m., pl. típici; f. típică, pl. típice
tipíc2 s. n., pl. tipícuri
típic adj. m., pl. típici; f. sg. típică, pl. típice
tipíc s. n., pl. tipícuri
TÍPIC adj. 1. v. caracteristic. 2. v. reprezentativ.
TIPÍC s. 1. v. uzanță. 2. v. ceremonial. 3. v. canon. 4. canon, lege, normă, regulă. (Un ~ al artei clasice.)
Tipic ≠ atipic, necaracteristic, netipic
TÍPIC, -Ă Care are, care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. // s.n. Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. [Cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus].
TÍPIC, -Ă I. adj. care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. II. s. n. 1. caracterul a ceea ce este specific. 2. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. (< fr. typique, lat. typicus)
tipíc (-ce), s. n.1. Ritual. – 2. Formular. – 3. Regulă, normă, formă stabilită. – Mr. tipicó. Ngr. τυπιϰόν, cf. sl. tipikŭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 142). – Der. tipicar, adj. (formalist, maniac); tipicărie, s. f. (manie); tipicale, s. f. (ore liturgice așezate între șase și nouă), din gr. τυπιϰά; tipicui, vb. (a prescrie, a prevedea).
TÍPIC2 ~că (~ci, ~ce) Care întrunește trăsăturile ce individualizează; caracteristic; specific; distinctiv; propriu. Caz ~. /<fr. typique
TIPÍC ~uri n. 1) Carte care conține regulile de oficiere a serviciului divin. 2) Fiecare dintre regulile de oficiere a slujbei religioase cuprinse în această carte. /<sl. tipiku, ngr. tipikón, fr. tipique
TÍPIC1 ~uri n. 1) Caracter specific. 2) Ansamblu de proprietăți specifice unui fenomen artistic sau unui personaj literar prin intermediul cărora se exprimă în artă esența realității. /<fr. typique
țipíc, țipíci, s.m. (reg.) pantof, gheată; cipic.
tipic a. 1. ce caracteriza un tip: fiecare rassă are o fizionomie tipică; 2. ce servă de tip: caractere tipice; 3. alegoric, simbolic.
tipìc n. 1. carte ce coprinde regulele și ordinea serviciului divin: Tipic bisericesc de Anton Pann (1851); 2. fig. formular fix: după tipic. [De origină slavo-greacă].
*típic, -ă adj. (vgr. typikós). Care caracterizează un tip: trăsăturile tipice ale raseĭ galbene. Care are o puternică originalitate: personagiŭ tipic.
tipíc n., pl. urĭ (mgr. și vgr. typikón, d. typikós, tipic; vsl. tipikŭ). Ritual, cartea care cuprinde rînduĭala serviciuluĭ bisericesc: Tipicu luĭ Anton Pan (1851). Fig. Iron. Rutină, pareatcă: acest funcționar se ține de tipic, după tipic. V. clișeŭ.
TIPIC adj. 1. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, specific, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. caracteristic, clasic, reprezentativ, specific. (Un exemplu ~.)
TIPIC s. 1. obicei, regulă, rînduială, uz, uzanță, (înv.) șart. (Care e ~ în aceste împrejurări?) 2. ceremonial, ceremonie, etichetă, protocol, regulă, ritual, rînduială, (rar) rit, (înv.) politică. (Conform ~ de la curte...) 3. (BIS.) canon, ritual, (înv.) trebnic. (După ~ ortodox.) 4. canon, lege, normă, regulă. (Un ~ al artei clasice.)
tipic (tipicon) (gr. τυπιϰόν [sc. βιβλίον], de la τυπός, „chip, formă, normă”) (Biz.), cartea care cuprinde rânduiala și regulile săvârșirii slujbelor pe întregul an bisericesc. În linii mari t. a fost orânduit de Sf. Apostoli în sec. 1. În sec. III, Hariton Mărturisitorul (m. 270) a stabilit un t. continuat în sec. 4, de Eftimie cel Mare și Teoctist. În sec. 5-6 t. este completat și dezvoltat de cuviosul Sava (egumenul Lavrei cu același nume din Palestina). La începutul sec. 7, în timpul invaziei lui Hosroe asupra Palestinei, acest t. s-a pierdut iar Sofronie patriarhul Ierusalimului (sec. 7) l-a refăcut din memorie completându-l. În sec. 8, Cosma Melodul, episcop de Maiuma (m. 743) și Ioan Damaschin (m. 749) au completat t. ierusalimitean pe care apoi, în sec. 9, Teodor Studitul (m. 826), l-a completat și l-a introdus în mânăstirile din jurul Constantinopolului. Tot în sec. 9, Marcu, episcopul Idruntului a adăugat la t. reguli – pentru cazurile când se întâlnesc mai multe sărbători în aceeași zi – cunoscute sub numele de „Capetele (capitolele) lui Marcu”. La români, primul t. a fost tipărit în Mânăstirea Neamț la 1816. Echiv. lat.: caeremoniale.
TÍPIC, -Ă adj. (cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus): în sintagma dialect tipic (v.).
-TIPIC „referitor la formă, caracterial, tipic”. ◊ gr. typikos „simbolic, exemplar” > fr. -typique, engl. -typic, germ. -typisch > rom. -tipic.

tipic dex

Intrare: tipic (adj.)
tipic adj. adjectiv
Intrare: tipic (suf.)
tipic suf.
Intrare: țipic
țipic
Intrare: tipic (subst.)
tipic subst. substantiv neutru