TECĂRĂU s. v. ceatlău, cruce.

tecărắu (-ắi), s. m. – (Trans.) Sucitor, ceatlău, băț cu diferite întrebuințări. Mag. tekerö (Candrea; Gáldi, Dict., 262). – Der. tecări, vb. (a strînge cu un tecărău).

tecărắu s.n. și s.m. (reg.) 1. (s.n.) lemn cu care se strânge funia care leagă lemnele, fânul. 2. (s.m.) om mic și bondoc.

tecărău s. v. CEATLĂU. CRUCE.