tară definitie

28 definiții pentru tară

TARÁ s. f. v. tară1.
TÁRĂ1, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se folosesc la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tará s. f.] – Din ngr. tára.
TÁRĂ2, tare, s. f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă. – Din fr. tare.
TARÁ s. f. v. tară1.
TÁRĂ1, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se întrebuințează la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tará s. f.] – Din ngr. tára.
TÁRĂ2, tare, s. f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă. – Din fr. tare.
TARÁ s. f. v. tară2.
TÁRĂ1 s. f. v. teară.
TÁRĂ2 s. f. 1. Greutate a ambalajului, a vasului (sau a altui mijloc de transport) în care se află o marfă; dara. 2. (Cu sens colectiv) Greutăți nemarcate, formate din diferite bucăți de metal, întrebuințate la cîntărit. – Variantă: tará s. f.
TÁRĂ3, tare, s. f. Defect fizic sau moral; meteahnă, deficiență, viciu. [T. Aman] a dezvăluit totuși prin opera sa tarele societății burgheze. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 3/5. Le cunoștea tuturor tarele ascunse. Ca un duhovnic, le aflase suferinți secrete, slăbiciuni absurde, – știa sfîrșituri inevitabile care nu iartă. C. PETRESCU, C. V. 184.
TEÁRĂ, teri, s. f. (Regional) 1. Natră. Natra mai poartă și numele de teară. PAMFILE, I. C. 279. 2. Război de țesut. Ucigă-te crucea, teară, C-am lucrat doi ani și-o vară Pentr-un rost de pînză rară. MARIAN, S. 60. Asta-i lelea cea frumoasă, Pune teara după casă, Cîți or trece, toți să țeasă! POP. – Variantă: táră (ȘEZ. VIII 64) s. f.
táră s. f., g.-d. art. tárei; pl. táre
táră (dara, meteahnă) s. f., g.-d. art. tárei; pl. táre
GRÂU TÁRE s. v. ghircă.
TÁRĂ s. dara. (~ unei mărfi.)
TÁRĂ s. v. cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu.
TARÁ s.f. v. tară1.
TÁRĂ1 s.f. Greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. [Var. tará s.f. / < ngr. tara].
TÁRĂ2 s.f. Defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. [Cf. fr. tare, it. tara].
TÁRĂ1 s. f. greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. (< fr., ngr. tara)
TÁRĂ2 s. f. defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. (< fr. tare)
TÁRĂ1 ~e f. 1) v. DARA. 2) Ansamblu de greutăți în formă de alice folosite pentru cântăriri în laborator. [G.-D. tarei] /<ngr. tára
TÁRĂ2 ~e f. pop. Defect (fizic sau moral) congenital. [G.-D. tarei] /<fr. tare
*táră f., pl. e (it. tara. V. dara). 1. Dara, 2. (după fr.) Defect fizic orĭ moral moștenit: acest copil are tara hoțiiĭ.
TA s. dara. (~ unei mărfi.)
ta s. v. CUSUR. DEFECT. DEFICIENȚĂ. IMPERFECȚIUNE. INSUFICIENȚĂ. LACUNĂ. LIPSĂ. METEAHNĂ. NEAJUNS. PĂCAT. SCĂDERE. SLĂBICIUNE. VICIU.
MANÁ-TARÁ, Cerro ~, vf. în NV Venezuelei, în M-ții Serranía de Perijá, la V de L. Maracaibo. Alt.: 3.731 m.
TARÁ2, taréz, vb. I. Tranz. A efectua o tarare. – Cf. fr. tarer.

tară dex

Intrare: tară
tara
tară substantiv feminin