țanc (-curi), s. n. – 1. Pisc, culme. – 2. Punct, moment exact. – 3. Țintă, obiectiv. – 4. Miră, cătare. – 5. Gradație pentru a măsura butoaie. – 6. Măsurare, cotit, cotărit. – Var. înv. țenchi. De la țanc, var. lui țac, cf. celelalte der. de la această rădăcină expresivă. Pentru prezența infixului nazal, cf. bo(n)t, cio(n)c, ciu(n)t. Legătura cu sl. znakŭ „semn” (Cihac, II, 429) este improbabilă; nici cea presupusă cu germ. Zinke, Zacke (Tiktin; Candrea) sau mag. czenk (Lacea, Dacor., III, 744) nu este mai puțin improbabilă. Der. țencușe (var. țăncușe, țincușe), s. f. (vîrf, ascuțiș, colț; bucată de răboj pentru control; un anumit joc de copii cu pietricele sau cu boabe de porumb), cu suf. dim.; țanțoș, adj. (mîndru, fălos, încrezut), probabil în loc de *țancoș, cf. sp. encumbrarse (după Cihac, II, 534, din mag. dacos; după Scriban, din mag. cincos „perfid”); țănțoșa, vb. refl. (a se mîndri, a se făli).