TÎNGUÍRE, tînguiri, s. f. Acțiunea de a se tîngui și rezultatul ei. 1. Jelire, suspinare, lamentare. Pe Laura o revoltau gîndurile bătrînilor, mai ales că veneau totdeauna după tînguiri îndelungate despre sărăcie. REBREANU, I. 86. Văzu că n-o scoate la căpătîi cu tînguirea. ISPIRESCU, L. 55. ♦ (Învechit) Jale, necaz, supărare, mîhnire. Totdeauna veți căuta a cîștiga orice lucru și neputînd apoi... veți căde în mare tînguire. DRĂGHICI, R. 110. 2. Sunet lung plin de jale; plînset, suspin, vaier, bocet. Bătrînul sta amărît la fereastră, pe cînd tînguirile melancolice ale cîntecului umpleau noaptea. SADOVEANU, O. III 106. Visurile ce-așa dulce m-au durut de mult s-au stins, Cum se stinge-o tînguire în amurgul unui plîns. PĂUN-PINCIO, P. 85. În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună, Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună. EMINESCU, O. I 160. 3. Plîngere (împotriva cuiva), reclamație. Veșnicile tînguiri ale răzășilor pentru încălcarea, și hrăpirile Orheianului îi sfredeliseră urechile și inima. SADOVEANU, O. VII 103.