SĂRITÓR, -OÁRE, săritori, -oare, adj. 1. Care sare; (despre apă) care țîșnește. Fîntîni de ape săritoare Ar răcori-o-n orice clipă. MACEDONSKI, O. I 67. Capra mea nu-i de cele săritoare și-i bună de lapte. CREANGĂ, P. 42. ◊ (Popular) Fîntînă săritoare = fîntînâ arteziană, v. artezian. 2. Care aleargă în ajutorul cuiva, care e gata să ajute pe cineva. Cînd a început a cărunți era, ca orice romîn, blînd și săritor la nevoia altuia. SADOVEANU, O. VIII 90. Tot satul îl iubea fiindcă era bun și liniștit și săritor la nevoie. REBREANU, R. I 137. Ercule, săritor, precum firea îl lăsase pre el, cînd auzea de nedreptăți, n-aștepta să-i zică de două ori. ISPIRESCU, U. 75.