surceá (-éle), s. f. – Așchie, vreasc, gătej. – Var. surcel. Mr. surțel, surțeao, megl. surțǫl. Lat. surcellus, var. vulgară a lui surcŭlus „creangă” (Cihac, I, 271; Koerting 9280; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Pușcariu 1699; Iordan, Dift., 134; REW 8472), păstrat și în it. din N sursel, sciorscel (Battisti, V, 3556). Rezultatul normal este surcel, de la al cărui pl. s-a format sing. actual. – Der. surceli, vb. (a tăia lemne, a strînge surcele).