SUPLETÍV, -Ă, supletivi, -e, adj. 1. (Despre forme gramaticale) Care completează, care întregește ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. 2. (Despre o normă legală) Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; facultativ. – Din fr. supplétif.

SUPLETÍV, -Ă, supletivi, -e, adj. 1. (Despre forme gramaticale) Care completează, care întregește ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. 2. (Despre o normă legală) Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; facultativ. – Din fr. supplétif.

SUPLETÍV, -Ă, supletivi, -e, adj. (Despre forme gramaticale) Care întregește, completează schema flexionară a unui cuvînt. Verbul «a fi» are în flexiunea sa formele supletive «sînt» și «este», care provin de la alte radicale decît verbul «a fi».

supletív (su-ple-) adj. m., pl. supletívi; f. supletívă, pl. supletíve

supletív adj. m. (sil. -ple-), pl. supletívi; f. sg. supletívă, pl. supletíve

SUPLETÍV adj. (JUR.) facultativ. (O normă legală ~.)

SUPLETÍV, -Ă adj. (Despre forme gramaticale) Care completează schema flexionară a unui cuvânt. [< fr. supplétif, cf. lat. suppletus].

SUPLETÍV, -Ă adj. 1. (despre forme gramaticale) care completează schema flexionară a unui cuvânt. 2. (despre o normă legală) care se aplică în măsura în care părțile nu convin altfel, prin actele juridice pe care le încheie; interpretativ, facultativ. (< fr. supplétif)

SUPLETÍV ~ă (~i, ~e) (despre forme gramaticale) Care completează paradigma formelor flexionare ale unui cuvânt; care își modifică radicalul. [Sil. su-ple-] /<fr. suppletif

supletiv a. care completează.

*supletív, -ă adj. (lat. suppletivus). Gram. Suplementar, care completează înțelesu cuvîntuluĭ principal.

SUPLETIV adj. (JUR.) facultativ. (O normă legală ~.)

SUPLETÍV, -Ă adj. (< fr. supplétif, cf. lat. suppletus): în sintagma formă supletivă (v.).