STRUGURÉL, strugurei, s. m. 1. Diminutiv al lui strugure; struguraș. 2. (Bot.; reg.; la pl.) Coacăze. – Strugure + suf. -el.

STRUGURÉL, strugurei, s. m. 1. Diminutiv al lui strugure; struguraș. 2. (Bot.; reg.; la pl.) Coacăze. – Strugure + suf. -el.

STRUGURÉL, strugurei, s. m. 1. Diminutiv al lui strugure. Mă mîna mama la vie... Să culeg la strugurei. HODOȘ, P. P. 70. Tăia, măre, strugurei Albi ca niște mielușei. TEODORESCU, P. P. 618. Strugurel bătut de piatră, Rău e doamne fără tată. JARNÍK-BÎRSEANU. D. 203. 2. (Regional, la pl.) Coacăze. Pomușoara... numită și coacăză, strugurei... este o tufă. ȘEZ. XV 108. – Pl. și: (neobișnuit, n.) strugurele (ALECSANDRI, P. A. 64).

strugurél s. m., pl. struguréi, art. struguréii

strugurél s. m., pl. struguréi, art. struguréii

STRUGURÉL s. (BOT.) struguraș.

STRUGURÉL s. v. ochii-șoricelului.

strugurei m. pl. Bot. coacăză.

struguráș m. și strugurél m., pl. eĭ. Strugure mic (de ex., de coacăze).

strugurei s. pl. v. COACĂZĂ.

STRUGUREL s. (BOT.) struguraș.

strugurel s. v. OCHII-ȘORICELULUI.