stanță definitie

39 definiții pentru stanță

STANȚÁ vb. I v. ștanța.
STÁNȚĂ2 s. f. v. ștanță.
STÁNȚĂ1, stanțe, s. f. Strofă cu înțeles deplin, alcătuită din opt versuri cu o anumită schemă de rimă și formând o unitate ritmică. ♦ (La pl.) Poezie scrisă cu tipul de strofă definit mai sus; p. gener. poezie. – Din fr. stance, it. stanza.
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen.
ȘTÁNȚĂ, ștanțe, s. f. 1. Unealtă-dispozitiv formată dintr-un poanson și o placă tăietoare, folosită pentru prelucrarea, prin deformare plastică și prin tăiere, a pieselor din tablă, mase plastice etc. 2. Unealtă folosită la gravarea prin presiune a unui model, a unei mărci, a unei cifre etc. pe suprafața unei piese. [Var.: stánță s. f.] – Din germ. Stanze.
STANȚÁ vb. I v. ștanța.
STÁNȚĂ2 s. f. v. ștanță.
STÁNȚĂ1, stanțe, s. f. Strofă cu înțeles deplin, alcătuită din opt versuri cu o anumită schemă de rimă și formând o unitate ritmică. ♦ (La pl.) Poezie scrisă cu tipul de strofă definit mai sus; p. gener. poezie. – Din fr. stance, it. stanza.
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. 1. A fasona sau a tăia obiecte de metal sau de mase plastice, în curs de prelucrare, cu ajutorul unei ștanțe (1); a ștănțui. 2. A grava prin presiune un model, o cifră etc. cu ajutorul unei ștanțe (2). [Var.: stanțá vb. I] – Din germ. stanzen.
ȘTÁNȚĂ, ștanțe, s. f. 1. Unealtă-dispozitiv formată dintr-un poanson și o placă tăietoare, folosită pentru prelucrarea, prin deformare plastică și prin tăiere, a pieselor din tablă, mase plastice etc. 2. Unealtă folosită la gravarea prin presiune a unui model, a unei mărci, a unei cifre etc. pe suprafața unei piese. [Var.: stánță s. f.] – Din germ. Stanze.
STANȚÁ vb. I v. stanța.
STÁNȚĂ1 s. f. v. ștanță.
STÁNȚĂ2, stanțe, s. f. Strofă, avînd un înțeles deplin, alcătuită dintr-un număr determinat de versuri a căror ordine, măsură și rimă sînt supuse unor anumite reguli. O, Muza mea... Nu ți-a intrat cumva-n pantof O pietricică? (De-aceea-mi iese șchiop și mic Un vers, în fiecare stanță). TOPÎRCEANU, P. 196. ♦ (La pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. Crinii pe care aleasa inimii îi purta în cunună ori în centură, se vor desfoia etern, de-a lungul stanțelor nemuritoare. GALACTION, O. I 341. Mă lăsasem la o lină reverie, recitînd încet niște stanțe d-ale lui Anacreon. NEGRUZZI, S. I 223.
ȘTANȚÁ, ștanțez, vb. I. Tranz. A fasona la cald sau la rece, fără așchiere, obiecte de aceeași formă, prin tăierea cu ștanța a unui material sau prin deformarea lui plastică cu ajutorul unor matrițe. – Variantă: stánță vb. I.
ȘTÁNȚĂ, ftanțe, s. f. Unealtă compusă din două piese cu muchii tăioase, montate într-o presă sau într-o mașină specială, cu ajutorul căreia se taie (fără așchiere) obiecte de aceeași formă dintr-un material (aflat de obicei sub formă de placă sau bandă); p. ext. unealtă compusă din două piese asociate, care se folosește la diferite operații de tăiere și de fasonare prin deformarea plastică a unui material. – Variantă: stánță s. f.
stánță s. f., g.-d. art. stánței; pl. stánțe
ștanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ștanțeáză
ștánță (unealtă) s. f., g.-d. art. ștánței; pl. ștánțe
stánță s. f., g.-d. art. stánței; pl. stánțe
ștanțá vb., ind. prez. 1 sg. ștanțéz, 3 sg. și pl. ștanțeáză
ștánță (tehn.) s. f., g.-d. art. ștánței; pl. ștánțe
STÁNȚĂ s. v. cameră, încăpere, odaie.
ȘTANȚÁ vb. (TEHN.) a ștănțui.
ȘTÁNȚĂ s. (TEHN.) 1. tipar. (~ pentru baterea monedelor.) 2. (rar) șnit. (~ pentru piese de tablă.)
STANȚÁ vb. I. v. ștanța.
STÁNȚĂ1 s.f. v. ștanță.
STÁNȚĂ2 s.f. Strofă alcătuită dintr-un număr determinat de versuri, care are un înțeles complet. ♦ (la pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. [Cf. fr. stance, it. stanza].
ȘTANȚÁ vb. I. tr. 1. A tăia simultan întregul contur al unei piese prin forfecare cu ajutorul unei ștanțe. 2. A imprima o marcă sau o cifră pe suprafața unei piese. ♦ (Cinem.) A imprima mecanic subtitlurile pe filme. [Var. stanța vb. I. / < germ. stanzen].
ȘTÁNȚĂ s.f. Unealtă cu o muchie tăioasă sau având la un capăt un model în relief, care se folosește pentru ștanțarea pieselor. [Var. stanță s.f. / < germ. Stanze].
STÁNȚĂ s. f. strofă dintr-un număr determinat de versuri, care are un înțeles complet. ◊ (pl.) poezie scrisă în astfel de strofe; (p. ext.) poezie. (< fr. stance, it. stanza)
ȘTANȚÁ vb. tr. 1. a tăia simultan întregul contur al unei piese cu ajutorul unei ștanțe. 2. a imprima prin presiune o marcă sau o cifră pe suprafața unei piese. ◊ (cinem.) a imprima mecanic subtitlurile pe filme. (< germ. stanzen)
ȘTÁNȚĂ s. f. unealtă cu o muchie tăioasă sau având la un capăt un model în relief, pentru ștanțarea pieselor. (< germ. Stanze)
STÁNȚĂ ~e f. Strofă cu înțeles de sine stătător, alcătuită din opt versuri. /<it. stanza
A ȘTANȚÁ ~éz tranz. 1) (materiale dure) A tăia (sub presiune) cu ștanța. 2) (modele, cifre etc.) A grava prin presiune (pe supratața unor piese). /<germ. Stanzen
ȘTÁNȚĂ ~e f. 1) Unealtă formată dintr-o piesă și o placă tăietoare, folosită la prelucrarea obiectelor din tablă prin deformare plastică. ~ de perforat. 2) Unealtă folosită la imprimarea sub presiune a unui model pe suprafața unei piese. [G.-D. ștanței] /<germ. Stanze
stanță f. strofă (în elegie), octavă.
*stanță f., pl. e (fr. stance, d. it. stanza, cameră, locuință, stolă, d. stare, a sta. V. di-, in, pre-, re- și substanță). Strofă.
stanță s. v. CAMERĂ. ÎNCĂPERE. ODAIE.
ȘTANȚĂ s. (TEHN.) 1. tipar. (~ pentru baterea monedelor.) 2. (rar) șnit. (~ pentru piese de tablă.)

stanță dex

Intrare: ștanță
ștanță substantiv feminin
stanță substantiv feminin
Intrare: stanță
stanță substantiv feminin
Intrare: ștanța
stanța conjugarea a II-a grupa I verb tranzitiv
ștanța conjugarea a II-a grupa I verb tranzitiv