staŭ, a sta v. intr. (lat. stare, a sta în picĭoare; it. stare, pv. sp. pg. eslar, vfr. ester. – Stăteam, vechĭ stam; stătuĭ, vechĭ stetéĭ, stetéșĭ, stéte, stéterăm, stéterățĭ, stéteră; să staŭ, să stea, est să steĭe; stáĭ, nu sta, stea, est steĭe; stînd, vechĭ și stătînd. Cp. cu daŭ), Îs în picĭoare, mă rezem pe picĭoare, în opoz. cu șed (dar nu strict deosebit, că se zice a sta in picĭoar și a sta pe scaun). Mă opresc, rămîn pe loc, nu mă maĭ mișc, nu maĭ umblu: calu, trenu, mașina, ceasornicu a stat. Mă opresc, încetez: vîntu, ploaĭa a stat. Locuĭesc, domiciliez (permanent orĭ provizoriŭ): a sta pe strada cutare, la țară, la oraș, la Bucureștĭ. Zăbovesc, întîrziĭ, absentez: unde-aĭ stat atîta? Îmĭ opresc gîndu asupra unuĭ lucru, mă ocup: ce să maĭ staŭ să învăț la bătrîneță? Nu lucrez (din lipsă de lucru saŭ de osteneală): toată ziŭa am stat, dar voĭ ațĭ lucrat. Mă aflu, îs situat: treaba stă bine (afacerile merg bine), eŭ staŭ bine (cu afacerile, cu sănătatea), cum stă guvernu? A se potrivi, a te prinde, a-țĭ veni, a-țĭ ședea bine saŭ răŭ): haina asta îțĭ stă bine. A țĭ se potrivi, a ți se cuveni, a ți se cădea, a-ți ședea: celuĭ puternic ĭi stă bine să nu se enerveze. Constau, consist: în unire stă puterea. Sînt, exist (Vechĭ. Rar): ne’ndoim dacáșa oamenĭ intr’adevăr aŭ stat (Gr. Al.). A sta la masă, 1. a ședea pe scaun la masă, 2. a mînca, a prînzi, a cina: am stat la masă la amează. A-țĭ sta în putere să, a avea posibilitate să. A sta în (saŭ la) îndoĭală, a te îndoi, a fi nehotărît. Stă să cadă, e aproape să cadă. Ia stăĭ, ĭa oprește-te (din lucru, din vorbă, din mers), ĭa așteaptă! A sta în casă, a nu ĭeșĭ în aer liber. A sta acasă, a rămînea la domiciliŭ. A sta cu mînile’n sîn, 1. a privi indiferent, 2. a nu putea da ajutor, 3. a nu avea de lucru. A sta de vorbă, a convorbi, a sta la taifas. A sta de capu cuĭva, a insista pe lîngă el. – Fals: nu stă în carte, cum zic Româniĭ germanizațĭ (germ. steht) îld. nu e saŭ nu scrie în carte. V. ostoĭesc.