STĂRUÍ, stắrui, vb. IV. Intranz. 1. A ruga insistent și în mod repetat pe cineva pentru a fi de acord cu ceva; a insista. 2. A rămâne statornic, neclintit (într-o acțiune, într-un sentiment, într-o hotărâre etc.); a persevera, a persista. ♦ A lucra cu perseverență la ceva. 3. A continua să fie, să existe; a se menține, a dăinui. [Prez. ind. și: stăruiesc] – Din bg. staraija se.

STĂRUÍRE s. f. Stăruință. – V. stărui.

STĂRUÍ, stắrui, vb. IV. Intranz. 1. A ruga insistent și în mod repetat pe cineva pentru a fi de acord cu ceva; a insista. 2. A rămâne statornic, neclintit (într-o acțiune, într-un sentiment, într-o hotărâre etc.); a persevera, a persista. ♦ A lucra cu perseverență la ceva. 3. A continua să fie, să existe; a se menține, a dăinui. [Prez. ind. și: stăruiesc] – Din bg. staraija se.

STĂRUÍRE, stăruiri, s. f. (Înv.) Stăruință. – V. stărui.

STĂRUÍ, stắrui, vb. IV. Intranz. 1. A depune pe lîngă cineva insistențe, a cere (ceva) în mod insistent, a ruga mult (pe cineva să facă ceva); a insista. Tînărul stăruia să-i scoată mantoul. REBREANU, R. I 184. Văzînd că părinții ei stăruiesc foarte mult... s-a învoit și ea. SBIERA, P. 139. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărîri. ODOBESCU, S. III 45. ◊ (Urmat de determinări introduse prin diferite prepoziții și arătînd persoana pe lîngă care se insistă) După convorbirea de ieri cu boierul Miron s-au mai sfătuit și s-au înțeles să nu se dea bătuți, ci să stăruie și la cuconița de la București. REBREANU, R. I 170. A stăruit el pe lîngă mama de a tăiat găina. ISPIRESCU, L. 274. 2. A rămîne neclintit, a persevera, a persista (într-un sentiment, într-o părere, o hotărîre). Aveam o iluzie în care stăruiam cu plăcere. GALACTION, O. I 334. Cu cît Agripina lua mai mult partea băiatului, cu atît el stăruia mai mult în hotărîrea sa. La TDRG. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A lucra mult, cu perseverență. Toate aceste se petreceau sub ochii doamnei Smaranda, care, stăruind toată ziua la furcă și la război... trecea toate cu vederea. ODOBESCU, S. I 86. 3. A se menține în locul unde se află; a dăinui, a persista. Pe șleaurile cîmpului, noroiul încă mai stăruie, vîscos și negru, uscat pe alocurea într-o bolovănire crudă. MIHALE, O. 308. Vorbesc despre năcazurile din iarna care stăruia încă și-n lumina primăverii. SADOVEANU, P. S. 10. – Prez. ind. și: stăruiesc (SADOVEANU, E. 106, CREANGĂ, P. 191).

STĂRUÍRE s. f. (Învechit) Stăruință, persistență, perseverență. Ploaia izbește cu o întărîtată stăruire în păreții și în ferestrele casei. ODOBESCU, S. I 153.

stăruí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. stắrui, 3 stắruie, imperf. 3 sg. stăruiá; conj. prez. să stắruie

stăruíre s. f., g.-d. art. stăruírii

stăruí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. stărui, 3 sg. și pl. stăruie, imperf. 3 sg. stăruiá

stăruíre s. f., g.-d. art. stăruírii; pl. stăruíri

STĂRUÍ vb. 1. v. insista. 2. a insista, a persevera, a persista. (A ~ în acțiunea începută.) 3. v. încăpățâna. 4. v. persista. 5. v. menține.

STĂRUÍ vb. v. aspira, baza, bizui, consista, consta, conta, dori, fundamenta, încrede, întemeia, jindui, năzui, pofti, pretinde, rezida, râvni, sprijini, sta, tinde, ținti, urmări, visa, viza.

STĂRUÍRE s. v. insistență, perseverență, persistență, statornicie, stăruință, tenacitate.

stăruí (stăruiésc, stăruít), vb. – 1. (Înv.) A se baza, a consista. – 2. A persevera, a continua. – 3. A permanentiza, a dura, a dăinui în aceleași condiții. – 4. (Înv.) A-și îndrepta privirea, a avea în vedere. – 5. A insista, a persista, a se încăpățîna. – 6. A sprijini, a recomanda, a aprecia, a ocroti. Pare formație cultă, pornind de la stare, pentru a obține cu ajutorul suf. nuanțele pe care limbile romanice le indică prin intermediul pref. (Tiktin; Candrea), cf. dare și dărui, tîrg și tîrgui etc. Apare pentru prima oară la Cantemir. În evoluția sa semantică ar fi putut să se sprijine pe pol. staworać „a insista”, cf. ceh. starati „a insista” (Cihac, II, 363; Conev 98); dar această coincidență ar putea fi întîmplătoare. Der. stăruință, s. f. (permanență, persistență; insistență; perseverență; favoare, protecție); stăruitor, adj. (insistent).

A STĂRUÍ stărui intranz. 1) A da dovadă de insistență; a insista. 2) A păstra statornicie (în acțiuni, atitudini sau sentimente); a sta cu fermitate pe aceeași poziție; a persista; a persevera; a insista. 3) A-și perpetua existența; a continua să fie; a dăinui; a persista; a dura. /stare + suf. ~ui

stăruì v. 1. a sta cu răbdare pe un lucru: stăruind toată ziua la furcă OD. 2. a spune mereu și cu tărie; 3. a rămânea statornic [Pol. STAROWAC, a insista].

stárui și -ĭésc, a -í v. intr. (bg. staraĭvse, rut rus. starátĭ-sĕa, a stărui). Insist, vorbesc pe lîngă cine-va p. reușita cuĭ-va: a stărui la minister pentru numirea unuĭ funcționar. Persist, muncesc cu răbdare: a stărui la muncă, în planurile tăle. Vechĭ. Tind: a stărui spre adevăr.

stărui vb. v. ASPIRA. BAZA. BIZUI. CONSISTA. CONSTA. CONTA. DORI. FUNDAMENTA. ÎNCREDE. ÎNTEMEIA. JINDUI. NĂZUI. POFTI. PRETINDE. REZIDA. RÎVNI. SPRIJINI. STA. TINDE. ȚINTI. URMĂRI. VISA. VIZA.

STĂRUI vb. 1. a insista, (prin Mold.) a bărăni, (fig.) a pistona. (A ~ pe lîngă el pentru...) 2. a insista, a persevera, a persista. (A ~ în acțiunea începută.) 3. a se ambiționa, a se încăpățîna, a se îndărătnici, a se îndîrji, a persevera, a persista. (~ să susțină că...) 4. a continua, a persista, (înv.) a pesti. (~ în fărădelegile lui.) 5. a dăinui, a dura, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista. (Amintirea lui ~ pînă astăzi.)

stăruire s. v. INSISTENȚĂ. PERSEVERENȚĂ. PERSISTENȚĂ. STATORNICIE. STĂRUINȚĂ. TENACITATE.

stăruí, stărui, vb. intranz. – A prinde stare, a sta: „Să n-aibă a stărui, / Să n-aibă a poclui” (Papahagi, 1925: 290). – Din bg. staraija se (Scriban, DEX), ucr. starátǐ-sea (Scriban); din stare + suf. -ui (MDA).