*spirít n. pl. e (lat. spiritus, d. spirare, a sufla, ca rom. suflet d. a sufla. V. spirt, spiriduș). Substanță incorporată (duh): Dumnezeŭ, îngeriĭ și sufletu îs spirite. Suflet (ca principiŭ cugetător): spiritu și corpu. Totalitatea facultăților intelectuale: opere de spirit. Vioĭciune de imaginațiune: a avea spirit, om de spirit. Glumă inteligentă (saŭ și proastă!): neputînd răspunde nimic, făcea spirite. Concepțiune, judecată: spirit just. Gînd, tendență, pornire, caracter: spiritu secuiuluĭ, spiritu poporuluĭ. Caracter particular, tendență, dispozițiune: spirit avocățesc, de șicană, de contrazicere. Atitudine, pricepere: spirit comercial. Adevăratu înțeles (gînd): spiritu legilor. Aparițiune, vedenie (geniŭ, duh, strigoĭ, stahie ș. a.): țăraniĭ cred în spirite. Gram. gr. Spirit aspru, un semn pus înaintea saŭ deasupra uneĭ vocele inițiale ca să arăte un sunet spirant dispărut (și cînd îs doĭ R alăturea se pune spirit aspru pe al doilea); spirit lin, alt semn care se pune pe o vocală inițială cînd nu e nicĭ un sunet dispărut. Prezență de spirit. V. prezență.