SÓDIU s. n. Element chimic alcalin care este un metal moale, alb-argintiu, avînd numeroși compuși. ◊ Clorură de sodiu v. clorură. Azotat de sodiu v. azotat. Bicarbonat de sodiu v. bicarbonat.
SÓDIU n. Metal alcalin, moale, alb-argintiu, foarte activ din punct de vedere chimic, fiind întrebuințat în instalațiile nucleare, în metalurgie, ca reducător; natriu. /<lat., fr. sodium
*sódiŭ n. (d. sodă; lat. științific sodium). Chim. Un corp simplu monovalent metalic care e baza sodeĭ. Nu e liber în natură, ci e supt formă de sare (clorură saŭ sare marină și sare gemă, azotat, carbonat, sulfat de sodiu). A fost izolat și numit așa de Davy la 1807. E solid, cu luciŭ argintiŭ cînd s’a tăiat de curînd și cenușiŭ cînd se oxidează. La temperatura ordinară e moale ca ceara, la O° e dur și sfărămicĭos. Se descompune violent în apă, iar în aer umed se preface răpede în sodă caustică. Are o greutate atomică de 23 și o densitate de 0,91. Se topește la 95°,6. Se numește și natriŭ. V. potasiŭ.
SÓDIU (< fr.) s. n. Element chimic (Na; nr. at. 11, m. at. 22,989, p. t. 97,8°C, p. f. 800°C) din grupa metalelor alcaline; este foarte răspândit în natură, dar numai sub formă de combinații. Metal moale, alb-argintiu în tăietură proaspătă, maleabil și ductil, foarte reactiv din punct de vedere chimic. În combinații este monovalent. Este un constituent esențial al tuturor țesuturilor vegetale și animale. Se obține prin electroliza clorurii de sodiu. Este întrebuințat ca reductor în chimia organică, în lămpile monocromatice cu vapori de sodiu și la obținerea unor combinații. Numeroase din sărurile sale sunt folosite în terapeutică. A fost descoperit și izolat de chimistul englez H. Davy în 1807. Sin. natriu.