sincronie definitie

10 definiții pentru sincronie

SINCRONÍE s. f. Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate într-o anumită perioadă a istoriei unei limbi. – Din fr. synchronie.
SINCRONÍE s. f. Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate într-o anumită perioadă a istoriei unei limbi. – Din fr. synchronie.
sincroníe s. f., art. sincronía, g.-d. sincroníi, art. sincroníei
sincroníe s. f., art. sincronía, g.-d. art. sincroníei; pl. sincroníi
SINCRONÍE s. sincronicitate, (rar) sincronitate. (~ unor fenomene.)
SINCRONÍE s.f. (Rar) Caracterul a ceea ce este sincronic; sincronicitate, sincronitate. ♦ Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate la un moment dat. [Gen. -iei. / < fr. synchronie, cf. gr. syn – simultan, chronos – timp].
SINCRONÍE s. f. caracter sincronic; sincronicitate. ◊ ansamblul fenomenelor lingvistice considerate la un moment dat. (< fr. synchronie)
SINCRONÍE f. (în opoziție cu diacronie) Stare a limbii la un moment dat al dezvoltării ei, considerată ca un ansamblu de fapte ce alcătuiesc un sistem. [G.-D. sincroniei] /<fr. synchronie
SINCRONIE s. (rar) sincronitate. (~ unor fenomene.)
SINCRONÍE s. f. (< fr. synchronie, cf. gr. syn „împreună”, „simultan” + chronos „timp”): stare de moment a unei limbi, aspect static, neevolutiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice într-o anumită perioadă a istoriei lui. S. alcătuiește o pereche antinomică cu diacronia (v.). Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, care a introdus primul această antinomie (sincronie/diacronie) a definit s. ca o axă orizontală de simultaneitate (AB) a unui singur moment din dezvoltarea istorică a unui fenomen, considerând-o sinonimă cu staticul.

sincronie dex

Intrare: sincronie
sincronie substantiv feminin