SFẤNT, -Ă, sfinți, -te, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Epitet dat divinității. ♦ Epitet dat celor sanctificați de Biserică. ◊ Sfântul Părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și a propovăduit Isus Hristos. Sfântul Mormânt = mormântul în care a fost depus Isus Hristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul Soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. S. m., s. f. 1. S. m. art. (Pop.) Dumnezeu. ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în niciun caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către Biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.