SFÉTNIC, sfetnici, s. m. (Învechit și arhaizant) Dregător sau boier cu care se sfătuia un domn sau un conducător; (astăzi) cel care sfătuiește, care dă sfaturi (v. sfătuitor). Copilul a adormit în brațele sfetnicului. CARAGIALE, O. III 103. Și însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Nu-s rău sfetnic cînd s-atinge de interesele Adelei. ALECSANDRI, T. 1231. ◊ Fig. [Cărțile] ne sînt sfetnici și nu ne contrazic. SADOVEANU, O. VI 443. [Mintea] este un înțelept sfetnic, tocmit să ne dăscălească. CONACHI, P. 281.