SEMÁNTIC, -Ă, semantici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studierea sensurilor cuvintelor și a evoluției acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care ține de semantică (I 1), care se referă la sensurile cuvintelor; semasiologic. – Din fr. sémantique.

SEMÁNTIC, -Ă, semantici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studierea sensurilor cuvintelor și a evoluției acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care ține de semantică (I 1), care se referă la sensurile cuvintelor; semasiologic. – Din fr. sémantique.

SEMÁNTIC, -Ă, semantici, -e, adj. (Lingv.) Care ține de semantică, care se referă la sensurile cuvintelor. Cuvîntul are o formă (sonoră) și un sens (înțeles, însemnare sau, mai rar, accepție), un element formal și unul semantic. IORDAN, L. R. 37.

SEMÁNTICĂ s. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu sensurile cuvintelor și cu evoluția acestor sensuri.

semántic adj. m., pl. semántici; f. semántică, pl. semántice

semántică s. f., g.-d. art. semánticii

semántic adj. m., pl. semántici; f. sg. semántică, pl. semántice

semántică s. f., g.-d. art. semánticii

SEMÁNTIC adj., s. 1. adj. (LINGV.) semasiologic. (Modificări ~ suferite de un cuvânt.) 2. s., adj. (FILOZ.) semanticist. (~ii provin din logica simbolică.)

SEMÁNTICĂ s. 1. (LINGV.) semasiologie, (rar) lexematică. 2. (FILOZ.) semanticism.

SEMÁNTICĂ s. v. accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, sens, valoare.

SEMÁNTIC, -Ă adj. Referitor la sensurile cuvintelor; semasiologic. [< fr. sémantique, cf. gr. semantikos < sema – semn].

SEMÁNTICĂ s.f. 1. Ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor și evoluția acestor sensuri; semasiologie. ♦ Sens lexical; (p. ext) semnificație; semantism. ◊ Semantica artei = ramură a semanticii care se ocupă cu înțelesul cuvintelor folosite în limbajul literar. 2. Parte a semioticii care studiază raportul semnelor cu obiectele semnificate. ◊ Semantica generală = curent teoretic care cercetează limbile „naturale” din punct de vedere sociologic și pragmatic. [Gen. -cii. / < fr. sémantique, cf. gr. sema – semn].

SEMÁNTIC, -Ă I. adj. referitor la semantică; semasiologic. ♦ câmp ~ = ansamblu de cuvinte aflate într-o strânsă corelație de sens. II. s. f. 1. ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor și evoluția lor în timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificație; semantism. ♦ ă artei = ramură a semanticii care se ocupă cu înțelesul cuvintelor în limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiază raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generală = curent apărut la începutul sec. XX în SUA, care cercetează limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic și pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc înțelesul fiecărui program, semnificația propozițiilor într-un limbaj. ◊ teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. sémantique)

SEMÁNTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de semantică; propriu semanticii. Valoare ~că. Studiu ~. /<fr. sémantique

SEMÁNTICĂ f. 1) Ansamblu de sensuri proprii unităților unei limbi. 2) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sensurilor unităților de limbă; semasiologie. [G.-D. semanticii] /<fr. semantique

semantic a. ce ține de semasiologie.

semantică f. alt nume dat semasiologiei.

*semántic, -ă adj. (vgr. semantikós, d. semaino, însemn, am însemnare. V. simandicos). Gram. Relativ la însemnarea cuvintelor: valoarea semantică a unuĭ cuvînt. S. f., pl. ĭ. Știința evoluțiuniĭ înțelesurilor. Adv. În privința semanticiĭ.

SEMANTIC adj., s. 1. adj. (LINGV.) semasiologic. (Modificări ~ suferite de un cuvînt.) 2. s., adj. (FILOZ.) semanticist. (~ii provin din logica simbolică.)

semantică s. v. ACCEPȚIE. CONȚINUT. ÎNSEMNARE. ÎNȚELES. SEMNIFICAȚIE. SENS. VALOARE.

SEMANTICĂ s. 1. (LINGV.) semasiologie, (rar) lexematică. 2. (FILOZ.) semanticism.

SEMÁNTIC, -Ă adj. (< fr. sémantique, cf. gr. semantikos < sema – semn): în sintagmele conținut semantic, evoluție semantică, modificare semantică, structură semantică și teorie semantică (v.).

SEMÁNTICĂ (SEMASIOLOGÍE): s. f. (< adj. semantic,-ă < fr. sémantique, cf. gr. semantikos < sema „semn”): ramură a lexicologiei (v.) care cercetează sensurile cuvintelor, cauzele schimbării acestora și evoluția lor în timp. S. este un factor de organizare a vocabularului. Ea nu aparține exclusiv lingvisticii, ci și filozofiei, psihologiei, logicii, sociologiei și antropologiei. Creatorul s. este considerat lingvistul francez Michel Bréal (1832-1915). În lingvistica românească s-a impus prin cercetări semantice Lazăr Șăineanu (v. în acest sens lucrarea sa „Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre tranzițiunea sensurilor”, București, 1877).