Dicționare ale limbii române
Dicționare ale limbii române
Definiția cu ID-ul 545811:
secvență (< lat. sequentia; fr. sèquence; germ. Sequenz) I. 1. Imn (1) bisericesc, apărut și dezvoltat în țările catolice posterior epocii carolingiene (sec. 9), prin atribuirea unui text literar (denumit prosa ad sequentiam, iar mai târziu prosa) melismei* finale amplificate (longissima melodia sau sequentia) din alleluia* și jubilus. Inițial, s. aparținea tropului (3); ulterior a devenit independentă. Unii muzicologi germ. afirmă că, în timpurile mai vechi, s. se executa melismatic; s-a epurat apoi treptat de melisme, ajungând la o intonare pur silabică în vremea lui Notker Balbulus (de la care ne-a parvenit și prima s. mai amplă); alți muzicologi consideră însă că s. ar reprezenta o formă mai simplă, pregregoriană, a melismei Alleluia. În sec. 9, arta s., ca și cea a tropilor, se practica numai în mănăstiri; apoi, s. a pătruns și în misă*. Până în sec. 13, când genul a pășit spre declin, s-a compus un număr enorm de s. Actualmente, mai sunt în uz după „epurarea” lor de către Conciliul din Trento (1545-1563) 5 s.: Victimae paschali laudes; Veni Sancte Spiritus; Lauda Sion; Dies irae* (v. și recviem) și Stabat mater dolorosa*. S. a fost unul din primele genuri muzicale plurivocale, la început organele (v. Musica Enchiriadis), apoi polif. 2. Alături de s. (I, 1) religioase existau și s. laice, cu texte lat., dar executate solistic, cu acomp. instr. II. 1. Progresie*. 2. Componentă structurală a progresiei care constă în reluarea transpusă a modelului.
Secvență dex online | sinonim
Secvență definitie
