escuză sf vz scuză

SCUZÁ, scuz, vb. I. 1. Refl. A cere scuze (2), a-și exprima (în fața cuiva) părerea de rău pentru o greșeală făcută; a se dezvinovăți, a se justifica. ◊ Expr. (Tranz. absol.) Scuzați! formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, o stângăcie etc. 2. Tranz. A accepta, a primi scuzele (2) cuiva; a ierta. – Din it. scusare. Cf. fr. excuser.

SCÚZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv real sau pretext invocat de cineva pentru a justifica sau a micșora o vină, o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o obligație; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală comisă sau pentru o jignire adusă cuiva. ◊ Expr. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. A cere (sau a prezenta, a exprima) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. A primi (de la cineva) scuze (sau scuzele cuiva) = a accepta dovezile sau argumentele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta greșelile (cuiva). – Din it. scusa. Cf. fr. excuse.

SCUZÁ, scuz, vb. I. 1. Refl. A cere scuze (2), a-și exprima (în fața cuiva) părerea de rău pentru o greșeală făcută; a se dezvinovăți, a se justifica. ◊ Expr. (Tranz. absol.) Scuzați! formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, o stângăcie etc. 2. Tranz. A accepta, a primi scuzele (2) cuiva; a ierta. – Din it. scusare. Cf. fr. excuser.

SCÚZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv real sau pretext invocat de cineva pentru a justifica sau a micșora o vină, o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o obligație; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală comisă sau pentru o jignire adusă cuiva. ◊ Expr. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. A cere (sau a prezenta, a exprima) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. A primi (de la cineva) scuze (sau scuzele cuiva) = a accepta dovezile sau argumentele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta greșelile (cuiva). – Din it. scusa. Cf. fr. excuse.

SCUZÁ, scuz, vb. I. 1. Refl. A-și cere iertare pentru o greșeală făptuită, pentru un deranj sau o jignire adusă cuiva; a-și exprima părerea de rău. Se scuză că-l găseam în papuci. SADOVEANU, E. 127. Soția prefectului îl refuză, scuzîndu-se amabil. REBREANU, R. I 220. S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviință. CARAGIALE, O. II 360. 2. Tranz. A accepta, a primi scuzele cuiva; a ierta. A scuza un copil. ♦ (La imper.) Formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru un deranj sau o stîngăcie. V. pardon. Prefectul zise: Am o chestie de slujbă cu tine, colonele... Ne scuzați... coniță. DUMITRIU, N. 116. – Prez. ind. și: (nerecomandabil) scuzez (IBRĂILEANU, SP. CR. 37, MACEDONSKI, O. IV 33).

SCÚZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv invocat de cineva pentru a se dezvinovăți, pentru a justifica o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o datorie; dezvinovățire, justificare. Numai Grigore îi ascultă scuzele și explicațiile. REBREANU, R. I 213. Minunată judecată, dar ieftină scuză! CARAGIALE, N. S. 22. În loc de a aresta pe criminalul el se mulțumi cu scuzele sale. HASDEU, I. V. 146. 2. (De obicei la pl.) Exprimare a regretului pentru o greșeală făptuită, pentru un deranj sau o jignire adusă cuiva. Cuvinte de scuză. ◊ Expr. A cere (sau a prezenta, a exprima, a înfățișa) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. Mi-a trimis... un bilețel în care îmi spunea că treburi foarte urgente îl cheamă la București. Abia își cerea scuze. DUMITRIU, B. F. 39. Să-i înfățișez complimentele și scuzele mele. GALACTION, O. I 233. Se gîndi să-l strige. Să-i întindă mîna și să-i ceară scuze. SAHIA, N. 89. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. Privirea d-voastră... mă face să bănuiesc că v-am jignit cu ceva; de e vro greșeală la mijloc, vă rog să primiți scuzele mele. HOGAȘ, H. 99.

scuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 scúză

scúză s. f., g.-d. art. scúzei; pl. scúze

scuzá vb., ind. prez. 1 sg. scuz, 3 sg. și pl. scúză

scúză s. f., g.-d. art. scúzei; pl. scúze

SCUZÁ vb. 1. v. dezvinovăți. 2. a ierta. (Vă rog să mă ~ pentru o clipă.) 3. a justifica, a motiva. (Scopul ~ mijloacele.)

SCUZÁȚI interj. iertați!, pardon!

SCÚZĂ s. 1. v. dezvinovățire. 2. iertare, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (Cere ~e.) 3. justificare, motivare, motivație, (rar) scuzare, (înv.) răspuns. (Nu are nici o ~ pentru cele făcute.) 4. v. motiv.

SCUZÁ vb. I. 1. refl. A aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți. 2. tr. A accepta scuzele cuiva; a ierta. [P.i. scuz. / < it. scusare, cf. fr. excuser < lat. excusare].

SCÚZĂ s.f. 1. Explicație adusă pentru a motiva și a face să fie iertată o greșeală, o vină; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală făcută. ♦ A cere scuze = a mărturisi părerea de rău pentru o greșeală săvârșită; a cere iertare. [< it. scusa, cf. fr. excuse].

SCUZÁ vb. I. refl. a aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți. II. tr. a accepta scuzele cuiva; a ierta. (< it. scusare, fr. excuser)

SCÚZĂ s. f. 1. explicație adusă pentru a motiva și a face să fie iertată o greșeală, o vină: dezvinovățire, justificare. 2. exprimare a regretului pentru o greșeală făcută. ◊ a cere scuze = a mărturisi părerea de rău pentru o greșeală săvârșită; a cere iertare. (< it. scusa, fr. excuse)

scúză (-ze), s. f. – Dezvinovățire. It. scusa, fr. excuse. – Der. scuza, vb., din it. scusare, fr. excuser; scuzabil, adj., din fr. excusable.

A SCUZÁ scuz tranz. 1) (persoane) A scuti de pedeapsă; a ierta. 2) A elibera de acuzație, primind scuzele aduse; a ierta. 3) (greșeli, fapte reprobabile) A trece cu vederea; a da uitării; a ierta. /<fr. excuser, it. scusare

A SE SCUZÁ mă scuz intranz. A-și cere scuze (pentru o greșeală, pentru un deranj etc.); a cere iertare; a-și exprima regretul. ◊ Scuzați (vă rog)! formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, pentru un deranj etc. /<fr. excuser, it. scusare

SCÚZĂ ~e f. 1) Motiv invocat de cineva pentru a-și dovedi nevinovăția sau pentru a se eschiva de la ceva; îndreptățire; justificare. 2 ) Exprimare a regretului (față de cineva) pentru o greșeală involuntară; iertare. ◊ A cere ~e a cere iertare. A primi ~ele cuiva a accepta motivele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta pe cineva. /<it. scusa, fr. escuse

scuzà v. 1. a admite scuze, a ierta: a scuza o greșală; 2. a servi de scuză.

scuză f. 1. cuvânt de disculpare; 2. motiv de a nu face ceva obligatoriu; 3. fig. mărturie de regret: a face scuze cuiva.

*scuz, a -á v. tr. (it scusare, fr. excuser d. lat. excusare, d. ex din, și causa, cauză, proces. V. a- și re-cuz, iscusat). Dezvinovățesc (în greșelĭ micĭ), aduc motive de scuză: a scuza un prieten absent. Admit scuza, ĭert: a nu scuza absența cuĭva. Servesc ca scuză: nimica nu te poate scuza. V. refl. Aduc motive de scuză, rog să nu se supere: invitatu s’a scuzat că nu poate venĭ. V. motivez.

*scúză f., pl. e (it scusa, fr. excuse). Dezvinovățire, motiv de a te dezvinovățĭ: n’aĭ nicĭ o scuză că n’aĭ venit. Dezvinovățire, ĭertare (în lucrurĭ micĭ): ițĭ cer scuză (saŭ scuze) că te-am călcat pe picĭor. Pl. vorba pin care te scuzĭ: a exprima, a pre- senta scuze. V. pardon.

SCUZA vb. 1. a (se) apăra, a (se) dezvinovăți, a (se) disculpa, a (se) justifica, (rar) a (se) dezvinui, (înv. și reg.) a (se) cura, (înv.) a (se) îndreptăți, a (se) mîntui. (Nu te mai ~ atîta!) 2. a ierta. (Vă rog să mă ~ pentru o clipă.) 3. a justifica, a motiva. (Scopul ~ mijloacele.)

SCUZĂ s. 1. dezvinovățire, disculpare, justificare, (rar) dezvinuire, scuzare. (O ~ neconvingătoare.) 2. iertare, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (Cere ~e.) 3. justificare, motivare, motivație, (rar) scuzare, (înv.) răspuns. (Nu are nici o ~ pentru cele făcute.) 4. motiv, pretext, (înv.) cale, (înv., în Transilv.) șteamăt, (grecism înv.) profasis. (Ce ~ ai invocat pentru a lipsi?)