scurt (-tă), adj. – 1. De lungime mică. – 2. De durată mică. – 3. Concis, rezumat. – 4. Mic, jos, de înălțime mică. – Mr. șcurtu, istr. scurt. Lat. cŭrtus sau *excŭrtus (Densusianu, Hlr., 169; Pușcariu 463; REW 2421), cf. it. (s)corto, alb. škurtë, prov. cort, fr. court, cat. curt, sp. corto, port. curto. Sunetul s- este, de obicei, explicat pornind de la excŭrtāre; dar ar putea fi și de origine expresivă, cel puțin în rom. În mr. pare să depindă de alb.; cf. alb. Skortull, toponim (Jokl, BA, IV, 195), care provine în mod sigur din rom. Der. scurtă, s. f. (varice la subțioară, inflamație, tumoare; capă, mantou scurt; Trans., pai mic; pai pentru a trage la sorți); curta, vb. (Banat, a tăia lemne); scurta, vb. (a tăia, a face mai scurt; a micșora, a concentra; a merge direct), din excŭrtāre, cuvînt vulgar și tîrziu (Niermeyer 390), cf. alb. škurtoń (Meyer 217; Philippide, II, 640), calabr. scurtare (cf. REW 2994); scurtătură, s. f. (lemn, băț scurt, retevei); scurtime, s. f. (însușirea de a fi scurt); scurteică, s. f. (cațaveică, scurtă de blană, haină de stofă pentru femei); prescurta, vb. (a abrevia), după germ. verkürzen. – Din rom. provin bg. skurtejka (Capidan, Raporturile, 224; Bernard 38), sb. škurteljka, stuteljka.