SCRUMÍ, scrumesc, vb. IV. Refl. (Și în forma scrumui) A arde complet, a deveni scrum. Oile căzură jos, trupurile lor se scrumiră și nu se mai văzu nimic. VISSARION, B. 244. ◊ Tranz. (În contexte figurate) Te înțeleg, Sevastă! – urmă el apucînd amîndouă mînile fiicei sale. Și eu am fost aruncat în focul care te scrumuie pe tine. SLAVICI, N. II 18. – Variantă: scrumuí vb. IV.