SCHEUNÁ, scheáun, vb. I. Intranz. (Despre cîini, uneori și despre alte animale) A scoate sunete ascuțite și repetate (de durere, mai rar de bucurie), a chelălăi. Cîinele se trăsese îndărăt în cotețul lui și scheuna încet. DUMITRIU, N. 162. A răbdat ce-a răbdat vulpea, a scheunat, s-a repezit chefnind spre ieșire. STANCU, D. 431. Cînele o urma supus, scheunînd din cînd în cînd, moale. SADOVEANU, B. 211. ◊ Refl. Fig. Poate cînd te-oi privi atît... scheunîndu-te ca un cîine prins, m-oi vindeca de tine! CAMIL PETRESCU, T. II 239. – Variante: scheauná, șcheuná (CAMILAR, N. I 153) vb. I.