sárică (-ci), s. f. – Manta de lînă. – Mr. sar(i)că. Lat. sarĭca, în loc de serĭca (Densusianu, Hlr., 74; Pușcariu 1525; REW 7848), cf. calabr. sáraca, sárica, vb. fr. sarge, sp. sarga, ngr. σάριϰα (Rohlfs, EWUG, 1913; Rosetti, II, 66), alb. sarkë (Philippide, II, 654). Der. din doricul *σαριϰόν, în loc de σηριϰόν (Diculescu, Elementele, 422), nu pare probabilă. Din rom. provine mag. szárika (Candrea, Elemente, 403).