RUGĂTÓR, -OÁRE, rugători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care cere cu stăruință, care exprimă o rugăminte, care se roagă. – Ruga + suf. -ător.

RUGĂTÓR, -OÁRE, rugători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care cere cu stăruință, care exprimă o rugăminte, care se roagă. – Ruga + suf. -ător.

RUGĂTÓR, -OÁRE, rugători, -oare, adj. Care exprimă o rugăminte, care cere cu umilință, care se roagă. Cîteva glasuri rugătoare se auziră îngînînd în clasă. BASSARABESCU, V. 3. Și-i închina astfel vorbe rugătoare. ALECSANDRI, P. II 132. ◊ Fig. Glasuri de clopote-n turn Își plîng rugătorul lor cîntec. COȘBUC, P. II 61. Întind copacii brațe uscate, rugătoare. ALECSANDRI, P. III 242. ◊ (Adverbial) Îl trase iar de mînecă și-l privi rugător, ca o biată muiere bătrînă și slabă ce era. DUMITRIU, N. 158.

rugătór adj. m., pl. rugătóri; f. sg. și pl. rugătoáre

rugătór adj. m., pl. rugătóri; f. sg. și pl. rugătoáre

RUGĂTÓR adj. v. implorator.

RUGĂTÓR s. v. delegat, emisar, împuternicit, mesager, reprezentant, sol, trimis.

RUGĂTÓR¹ adv. Cu rugăminte. A privi ~. /a ruga + suf. ~ător

RUGĂTÓR² ~oáre (~óri, ~oáre) Care exprimă rugăminte; implorator. Ton ~. /a ruga + suf. ~ător

rugător a. care se roagă: o voce rugătoare.

rugătór, -oáre adj. (d. rog). Care cere cu umilință: o voce rugătoare.

rugător s. v. DELEGAT. EMISAR. ÎMPUTERNICIT. MESAGER. REPREZENTANT. SOL. TRIMIS.

RUGĂTOR adj. implorator, (pop.) rugat. (Cu glas ~.)