rezemá (reázem, rezemát), vb. –
1. A se sprijini, a fi susținut. –
2. A (se) asigura, a se propti, a se fixa. –
3. A se odihni, a sta comod. –
4. (
Refl.) A se baza, a se bizui. –
Var. răzema, răzima, rezăma și
der. Gr. ῥιζόοµαι,
perf. ἐῥῥίζωµαι „a se baza, a se propti, a se întări”, din ῥίζωµα „înrădăcinare”,
cf. gr. ἰscurίζοµαι „a sprijini”. Se poate presupune un intermediar
lat. vulg. *rhizomare. Celelalte explicații par insuficiente: din
sl. (Cihac, II, 310); din
lat. rādῑca (Pușcariu, Conv.
lit., 1904, 260; Philippide, II, 730;
alb. rĕdzim „prăpastie” provine mai curînd, ca și
mr., din același
ngr. ῥίζωµα „poală de munte”); din
lat. rĕmĕdium „întărire”, rĕmĕdiāre „a întări” (Scriban, Arhiva, 1925, 532; Giuglea, Dacor., II, 643-5; REW 7194).
Der. reazem,
s. n. (sprijin, susținere; proptea, toiag; bază); rezemătoare,
s. f. (parapet, grilaj, pervaz); rezemătură,
s. f. (
înv., bază, fundament).