retorică definitie

2 intrări

29 definiții pentru retorică

RETÓRIC, -Ă, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc.; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă și afectată. 2. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritórică s. f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, gr. ritorikós.
RITÓRICĂ s. f. v. retorică.
RETÓRIC, -Ă, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă și afectată. 2. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritórică s. f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, ngr. ritorikós, germ. rhetorisch.
RITÓRICĂ s. f. v. retorică.
RETÓRIC, -Ă, retorici, -e, adj. De retor; privitor la retorică, de retorică. Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii? N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți În aplauzele grele a canaliei de uliți? EMINESCU, O. I 150.
RETÓRICĂ s. f. Arta de a vorbi frumos; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. V. oratorie. Coconi îmbrăcați în catifele deprindeau retorica cu zîmbete fine și gesticulații alese. SADOVEANU, O. VI 411. ◊ Figură de retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dîndu-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peiorativ) Declamație emfatică, elocvență seacă și afectată; mijloace oratorice întrebuințate spre a convinge auditoriul. Ceea ce ei afecționează mai mult in polemica lor este de a zice acelor pe care-i atacă că au trădat și că au furat; educațiunea și retorica lor se învoiește foarte bine cu asemenea acuzațiuni, căci ele convin politicei și aspirațiunilor de cari sînt conduși. GHICA, S. 143. – Variantă: ritórică (DACIA LIT. 36) s. f.
RITÓRICĂ s. f. v. retorică.
retóric adj. m., pl. retórici; f. retórică, pl. retórice
retórică s. f., g.-d. art. retóricii
retóric adj. m., pl. retórici; f. sg. retórică, pl. retórice
retórică s. f., g.-d. art. retóricii
RETÓRIC adj. 1. (înv.) retoricesc. (Figură ~.) 2. v. afectat.
RETÓRICĂ s. elocvență, oratorie, (înv.) limbuție, ritorie: (Își însușește arta ~ii.)
RETÓRIC, -Ă adj. De retor; de retorică. ♦ (Peior.; despre stilul, felul de a vorbi al cuiva) Afectat, emfatic. [Cf. lat. rhetoricus, it. retorico].
RETÓRICĂ s.f. 1. Arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ◊ Figură (de) retorică = formă de vorbire, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și mai multă vigoare. 2. (Peior.) Declamație emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos. ♦ Afectare în vorbire. [Gen. -cii. / cf. fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. rhetorike].
RETÓRIC, -Ă I. adj. care aparține retoricii; de retor. ◊ (peior.; despre stil) afectat, emfatic. II. s. f. 1. arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ♦ figură (de) ~ă = formă de exprimare, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și vigoare. 2. (peior.) declarație emfatică; afectare (< fr. rhétorique, lat. rhetorica, gr. rhetorike)
RETÓRIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de retorică; propriu retoricii. Tratat ~. 2) depr. (despre stil, exprimare etc.) Care abundă în fraze și figuri nefirești. /<lat. rhetoricus, fr. rhétorique
RETÓRICĂ f. 1) Arta de a vorbi frumos și convingător; oratorie; elocvență. 2) Ramură a științei limbii care se ocupă cu studiul acestei arte. /<ngr. ritoriki, lat. rhetorica, fr. rhétorique
retoric a. ce ține de retor sau de retorică.
retorică f. 1. arta de a vorbi frumos; 2. afectațiune de elocvență.
*retóric, -ă adj. (lat. rhetóricus d. vgr. retorikós). De retor saŭ de retorică, de elocŭență: exercițiĭ retorice. S. f., pl. e și ĭ. Arta care dă regulele elocŭențeĭ. Carte care tratează despre această artă: retorica luĭ Aristotele. Elocŭență afectată și seacă: asta e curată retorică! Figură retorică saŭ de retorică, expresiune saŭ întorsătură p. a face cuvîntarea maĭ vie și maĭ ușoară de înțeles. – Se disting tropurile saŭ figurile de cuvinte (elipsa, silepsa, inversiunea, pleonazmu, metafora, alegoria, catacreza, sinecdoca, metonimia, eŭfemizmu, antanaclaza, antonomazia, anadiploza, antifraza ș. a. și figurile retorice propriŭ zise orĭ de cugetare (antiteza, apostrofa, exclamațiunea, epifonema, interogațiunea, anticipațiunea, anafora, epifora, paronomazia, enumerațiunea, gradațiunea, reticența, întreruperea [suspensiunea], perifraza, ipérbola, litota, preferițiunea, prosopopeĭa, ipotipoza ș. a.).
RETORIC adj. 1. (înv.) retoricesc. (Figură ~.) 2. afectat, artificial, bombastic, căutat, convențional, declamator, emfatic, fals, făcut, grandilocvent, manierat, nefiresc, nenatural, pompos, pretențios, (fig.) prețios, sunător, umflat. (Stil ~, limbaj ~.)
RETORICĂ s. elocvență, oratorie, (înv.) limbuție, ritorie. (Își însușește arta ~.)
retorică muzicală. Știință generatoare de tratate importante în Renaștere* și baroc*, reprezintă o latură esențială a compoziției din aceste epoci, mai ales prin sistemul figurilor retorice. Redescoperirea lucrării lui Quintilian, Institutio oratoria (1416) va conduce spre constituirea unei r.m. În sec. al 16-lea, ce va prelua modele din oratoria antică (îndeosebi Cicero, De oratore). De la retorica ant. lat., tehnică având un caracter pragmatic (de persuasiune oratorială a auditoriului), sec. ce succed vot pierde treptat acest pragmatism, păstrând doar noțiunile de alcătuire a unui „discurs frumos”. Așadar, din componentele necesare ale discursului: inventio, dispositio, elocutio, pronuntiatio, memoria, rămâne, în cele din urmă, elocutio – ca artă a stilului, iar ultimele „Retorici” din sec. 18-19 reprezintă aproape doar o enumerare a figurilor. Nu este întâmplător faptul că, dacă retorica dispare din sistemul de învățământ (fusese una din disciplinele Quadrivium*-ului, dar spiritul veacului romantic, opus în mod manifest regulilor și clasificărilor, o va exclude), o nouă știință va apărea, cumva „înlocuind-o”: stilistica literară, consacrată de la sfârșitul sec. al 19-lea, începutul sec. 20 (deși noțiunea de stil e mult mai veche) drept moștenitoarea directă a retoricii literare. În muzică, perioada de culminație a teoretizărilor și aplicațiilor componistice retorice – barocul – pare a fi urmată de o totală dispariție a interesului față de acestea, pentru ca doar exegeze ale secolului al 20-lea să redescopere creația bachiană (de pildă) și tratate ale epocii contemporane lui Bach din perspectiva retoricii și a teoriei afectelor. Începând cu sfârșitul veacului al 15-lea, noua atitudine a creatorului față de muzica legată de un text (sacru, mai rar profan) transformă compoziția* muzicală într-o știință bazată pe relația cuvânt-sunet. Influențele umanismului vor determina, pe parcursul deceniilor ulterioare, apropierea muzicii de retorică prin „imitazione delle parole”, fapt inevitabil într-o creație ce are drept scop relevarea semnificației cuvântului cântat. În scrierile epocii, „stile espressivo” desemnează acea manieră de subliniere expresiv-muzicală a textului, reproducerea sonoră a afectului. Alți teoreticieni, în surprinderea rupturii stilistice din jurul lui 1600, vor configura teoria afectelor – atât de caracteristică muzicii baroce – ca ipostază retorică, așadar cu accentul pus pe compoziția și interpretarea muzicală ca mijloace de persuasiune a auditoriului. Bunăoară, în opoziția de tip „prima prattica/seconda prattica” (Monteverdi), cea de-a a doua categorie subliniază afectul; Giulio Caccini (Le nuove musiche, 1601), descrie stilul modern prin „cantare con affetto”. Autori importanți de tratate dezvăluie o teorie elevată a stilului în sec. al 17-lea, de la Christoph Bernhard (care, în Tractatus compositionis augmentatus, cca. 1660, distinge între „stilul gravis” sau „antiquus”, ilustrat de Palestrina, și stilul „luxurians” sau „modernus”, și anume fraza liberă, inclusiv din muzica instrumentală, cu retorica și teoria afectelor ca expresie a pasiunilor umane) la Athanasius Kircher (care, în Musurgia universalis, 1650, include de asemenea o secțiune intitulată Musorgia rhetorica, spre a desăvârși analogia muzică-retorică prin vitalitatea conceptelor retorice: compozitorul baroc trebuie să inventeze ideea ca bază potrivită a unei compoziții, echivalentă cu o construcție, o dezvoltare conform discursului retoric). De altfel, tratatele muzicale ale barocului consideră compoziția drept o artă în primul rând retorică, oferind adevărate compendii de figuri muzicale analoge cu cele din oratoria antică. Bunăoară, Joachim Burmeister propune primul un fundament sistematic pentru „musica poetica” (în trei tratate: 1599, 1601, 1606, dintre care ultimul intitulat chiar Musica poetica), Johannes Lippius (Synopsis musices, 1612), consideră retorica o bază structurală a unei compoziții, iar Johannes Nucius (Musices Practicae, 1613) analizează diverși maeștri renascentiști (de la Dunstable la Lassus) drept exponenți ai unei noi tradiții muzicale retoric-expresive. Ceea ce poate rezulta din această enumerare este interesul crescând pentru analogia muzică-retorică (mai cu seamă exegeza germ.) ce va cunoaște un climax în sec. 17-18, pătrunzând în multiple niveluri ale gândirii muzicale – stil*, formă*, expresie*, practică interpretativă (v. interpretare). Iată o exemplificare a migrării conceptelor dintr-un domeniu într-altul, în alcătuirea unui plan de compoziție pe temeiul retoricii: Johann Mattheson (Der volkommene Capellmeister, 1739) propune generarea unei lucrări după regulile de „inventio” (invenția ideii), „dispositio” (aranjarea ideii în în părțile discursului muzical), „decoratio” sau „elaboratio” sau „elocutio” (elaborarea ideii), „pronuntiatio” (performanța producerii discursului). Aici, cea mai importantă etapă, „dispositio”, conține la rându-i „exordium” (introducerea), „narratio” (relatarea faptelor), „divisio” sau „propositio” (prevedrea punctelor principale, în avantajul compozitorului), „confirmatio” (dovada afirmativă), „confutatio” (combaterea contra-argumentelor), „peroratio” sau „conclusio” (concluzia), toate nefiind altceva decât tehnici de rutină ale procesului componistic. Se stabilește așadar o teorie a compoziției, o sintaxă, o gramatică a textului, nu doar a frazei (realizată concret prin figuri*), ce urmărește componente ale retoricii clasice. Desigur, „pronuntiatio”, ca și „memoria” țin îndeosebi de un alt proces creator, acela al interpretării muzicale, fără de care, desigur, compoziția nu poate prinde viață propriu-zisă. Alte numeroase exemple de teoretizări importante, însă, pot ilustra idealul baroc de fuziune a muzicii cu principii retorice (de la Mersenne la Heinichen), ca trăsătură distinctivă a raționalismului specific epocii, dar și a unității stilistice bazate pe abstracțiunile emoționale numite afecte (v. afectelor, teoria). Scopul retoricii fiind încă din antic. acela de a reda pasiuni umane, ea va fi adecvată reprezentării afectelor, ceea ce apărea ca o necesitate compozitorilor baroci din spațiul germ. cu precădere. Aceiași exegeți citați – Mattheson, Kircher ș.a. – vor preamări exprimarea afectelor în creație, și nu doar în cea cu text, ci și în aceea instrumentală, spre a transmite auditoriului stări emoționale conform mesajului muzical. Compozitorul planifică așadar conținutul afectiv al lucrării – își direcționează semantica lucrării, în termeni moderni – toți parametrii* sonori (tonalități, armonii, ritmuri, forme, timbruri) fiind interpretați afectiv. Chiar dacă pune astfel accentul pe sentiment, demersul său va fi totuși mult diferit de cel al creatorului romantic, bazat pe spontaneitate emoțională, pe o altfel de ideologie ce respinge raționalismul (fără a-l putea evita însă, în ultimă instanță). Trebuie subliniat faptul că apelul la figurile retorice (componente ale unui adevărat vocabular muzical) pentru întruchiparea afectului muzical nu este suficient în a asigura valoarea unei muzici, care poate rămâne un simplu compendiu de figuri, fără a se înscrie în rândul capodoperelor. Oricum, pentru cercetătorul sec. 20, obișnuit mai degrabă cu o reprezentare sintactică a muzicii renascentiste și baroce, reinstaurarea interesului pentru interpretarea exactă a acesteia, în termenii autentici ce se vehiculau în acele perioade, înseamnă obligația de a-și reformula perspectiva.
RETÓRIC, -Ă (< fr., ngr.) s. f., adj. 1. S. f. Ansamblu de procedee (stilistice și compoziționale) ale expunerii orale (constituită ca artă în Antic. greco-latină: sofiștii, Platon, Aristotel, Demostene, Cicero, Quintilian), urmărind convingerea auditoriului prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc. În Ev. med., numărându-se printre cele „șapte arte liberale”, a devenit o știință rigidă, ale cărei reguli și precepte erau asimilate mecanic. În epoca modernă a fost subordonată altor domenii (ex. științele juridice). Sin. oratorie. 2. S. f. (LIT.) Poetică. 3. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ◊ Figură r. = mijloc de expresie destinat să producă un efect în discurs (text) și care constă într-o abatere de la uzul comun. Sunt clasificate în: figuri de sintaxă (inversiune, repetiția), figuri ale gândirii (hiperbola, antiteza, litota, exclamația etc.), figuri ale cuvântului sau tropi (metafora, metonimia, alegoria etc.). ♦ (Despre stil; de obicei peior.) Afectat, emfatic.
RETÓRIC, -Ă adj. (cf. lat. rhetoricus, fr. rhétorique, it. retorico): în sintagmele interogativă retorică și stil retoric (v.).
RETÓRICĂ s. f. (cf. lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, gr. rhetorike): 1. disciplină care studiază procedeele vorbirii frumoase, ale elocvenței. 2. arta de a vorbi frumos; oratorie, elocvență. 3. declamație emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos.
metateză retorică v. metateză.
sustentație retorică (lat. sustentatio „ținere în suspensie”), figură ce reprezintă o specie de communicatio, care constă în gradarea întrebărilor, întrerupte printr-o pauză, după care urmează o acuzare neașteptată și foarte gravă; alteori, pauza este urmată, contrar așteptării, de o învinuire mai ușoară, care nu comportă nimic criminal. În acest caz, unii autori o numesc paradoxon, adică „inopinată” (Q., vol. III, p. 27) (A).

retorică dex

Intrare: retoric
retoric adjectiv
Intrare: retorică
retorică substantiv feminin
ritorică