RÁMURĂ, ramuri, s. f. 1. Fiecare dintre ramificațiile unui trunchi de arbore (v. creangă, cracă) sau ale tulpinii unei plante; ram. Ramurile copacilor o izbeau peste față, crîngurile îi zgîriase mîinile, și ea tot înainte mergea. ISPIRESCU, L. 55. Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește. EMINESCU, O. I 142. ♦ Fiecare dintre ramificațiile coarnelor cerbului și ale căpriorului. Căpriorul cu ramurile coarnelor culcate pe spate, se năpusti în frunzișul întunecat. C. PETRESCU, S. 20. Ce falnic își purta [cerbul] coarnele cu zece ramuri. DELAVRANCEA, O. II 119. ♦ Diviziune a unui curs de apă principal, a unui masiv muntos etc. Ramura occidentală a Carpaților. ♦ (Prin analogie) Diviziune a unei artere, a unui nerv etc. ♦ Fig. Ramificație a unei familii, a unui popor. Este cunoscut că familia Cantacuzino este originară din Franța, din ramura Valois. BĂLCESCU, O. I 85. 2. Fig. Diviziune a unei discipline științifice, sector al unei activități practice. Algebra este o ramură a matematicii. – Pl. și: ramure (MACEDONSKI, O. I 256).