RABÍN, rabini, s. m. Conducător religios al unei comunități mozaice, care interpretează dogmele religioase și conduce serviciile rituale. [Acc. și: rabín] – Din pol. rabin, germ. Rabbiner. Cf. fr. rabbi n.

RÁBIN, rabini, s. m. Conducător religios al unei comunități mozaice. [Acc. și: rabín] – Din pol. rabin, germ. Rabbiner. Cf. fr. rabbi.

RABÍN, rabini, s. m. Șef religios al unei comunități evreiești în ale cărui atribuții intră interpretarea legii și conducerea serviciilor rituale. – Accentuat și: rábin.

!rabín s. m., pl. rabíni

rábin s. m., pl. rábini

RABÍN s. (BIS.) (înv.) haham, sacerdot.

RÁBIN s.m. Șef religios al unei comunități mozaice, care interpretează dogmele religioase și conduce serviciile rituale. [< pol. rabin, germ. Rabbiner < ebr. rabbi].

RÁBIN s. m. șef religios al unei comunități mozaice. (< pol., fr. rabbin)

RABÍN, rabíni, s. m. ~ (< ebr. rabbēnu)

rabín (rabíni), s. m. – Haham. Ebr. rabbenu, prin filiera pol. rabin. – Der. rabinat, s. n.; rabinic, adj.; rabinism, s. n., din fr.

RÁBIN ~i m. Șef religios al comunităților de evrei. /<pol. rabin, germ. Rabbiner

rabin m. 1. învățătorul legii la Evrei; 2. capul spiritual și predicatorul unei comunități izraelite.

rábin m. (pol. rabin, fr. rabbin, it. rabbino, lat. rabbi, vgr. rabînos, d. ebr. [din aramaicu] rabbi, voc. d. rabb saŭ titlu onorific care precedează un nume proprŭ fără articul). Teolog ebraic: rabiniĭ care aŭ compus talmudu. Preut jidănesc.

RABIN s. (BIS.) (înv.) haham, sacerdot.

RABIN, Yitzak (1922-1995), om politic israelian. Lider al Partidului Laburist. Comandant al armatei israeliene în Războiul de 6 zile (1967). Ambasador al statului Israel în S.U.A. (1968-1973). Prim-min. (1974-1977; 1992-1995); ministru al Apărării (1984-1990). Rol important în procesul de pace din Orientul Apropiat și detensionarea relațiilor cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (acordurile din 1993, Washington și 1994, Cairo). Asasinat de un fanatic israelian. Premiul Nobel pentru pace (1994), împreună cu S. Peres și Y. Arafat.

RÁBIN (< pol., germ.; de la cub. ebr. rabbi „învățătorul, stăpânul meu”) s. m. Titlu conferit unei personalități recunoscute ca o autoritate în domeniul religiei. Inițial o formulă de respect, din sec. 1 d. Hr. devine un titlu oficial atribuit experților în materie de legislație; ulterior, utilizat pentru a desemna orice persoană calificată să ia decizii în materie de legi. Ei aveau, mai târziu, în sarcină, să hotărască conform legii rabinice, nu numai în probleme religioase, ci și în cele civile. Ulterior, cu excepția comunităților ultraortodoxe, modelul care s-a impus pune accentul pe activitățile pastorale, sociale, pedagogice și ecumenice ale r.