PĂLͲ, pălesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni palid, a se albi la față (mai ales din cauza unei emoții). Baloteanu păli. Avea impresia că a căzut într-o capcană îngrozitoare. REBREANU, R. II 247. Cînd i-a zbîrnîit telefonul judecătorului, a pălit ca o miriște uscată și l-a apucat cu amețeală. POPA, V. 189. Boiul lui Mihai cel mîndru, statul lui cel măreț și apucăturile sale cele voinicești făcură pe gîdea să pălească. ISPIRESCU, M. V. 7. ◊ Tranz. Îl cuprinsese un fel de liniște aspră, care-l schimbase la față și-l pălise. DUMITRIU, V. L. 133. 2. (Despre surse luminoase) A-și pierde strălucirea, a se stinge. Constelațiile păleau și cerul către răsărit se înălbea. CAMILAR, N. I 99. Soarele roșu pălește, pe cînd prin fumul luminos Iașii, în fund, se profilează pe asfințit negru, ca într-un pojar. SADOVEANU, O. I 194. Am văzut pălind, spre ziuă, toate stelele din zare. EFTIMIU, Î. 62.