PURICÁ, puríc, vb. I. Tranz. (Și în forma pureca) 1. A curăța un obiect de purici, scuturîndu-l sau cercetîndu-l cu de-amănuntul; (rar, cu schimbarea complementului) a prinde purici. Un negru purec;... bietul «îns!» la ce să-l purec? EMINESCU, O. I 48. ◊ Fig. A examina ceva cu de-amănuntul, a cerceta minuțios. Le-am cercetat [documentele] și le-am puricat de nenumărate ori. C. PETRESCU, O. P. I 228. Cînd cumpără haine vechi le purică pîn toate-ndoiturile. CARAGIALE, O. I 344. 2. (Familiar) A bate. Nu glumi, ci mi-i purecă cît se poate de bine. RETEGANUL, P. I 8. – Variantă: purecá vb. I.