PURGATÓRIU s. n. (În învățătura romano-catolică) Stare sau stadiu de purificare, după moartea fizică, dar înaintea trecerii definitive la viața de apoi, unde sufletele celor care au murit în Harul Domnului ispășesc păcatele ușoare neiertate încă sau îndură pedeapsa temporară pentru păcatele iertate deja. ♦ Fig. Loc sau perioadă de suferință (trecătoare). – Din lat. purgatorius, it. purgatorio.

PURGATÓRIU s. n. (În religia catolică) Loc unde sufletele celor morți cu păcate mai ușoare s-ar purifica prin suferințe înainte de a intra în paradis. ♦ Fig. Loc sau perioadă de suferință (trecătoare). – Din lat. purgatorius, it. purgatorio.

PURGATÓRIU s. n. (În religia catolică) Loc între rai și iad, unde sufletele celor morți s-ar curăța de păcatele mai ușoare prin suferințe, înainte de a intra în rai. ♦ Fig. Loc sau timp de suferință. Nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul acest mîrșav. NEGRUZZI, S. I 74.

purgatóriu [riu pron. riu] s. n., art. purgatóriul

purgatóriu s. n. [-riu pron. -riu], art. purgatóriul

PURGATÓRIU s.n. Loc unde (potrivit credinței bisericii catolice) sufletele celor mai puțin păcătoși se pot curăța de păcate pentru a intra apoi în rai. ♦ (Fig.) Loc sau timp de suferință. [Pron. -riu. / < lat. purgatorium, cf. it. purgatorio, fr. purgatoire].

PURGATÓRIU s. n. 1. (în religia catolică) loc unde sufletele celor mai puțin păcătoși se pot curăța de păcate, pentru a intra apoi în rai. 2. (fig.) loc sau timp de suferință. (< lat. purgatorium, it. purgatorio)

PURGATÓRIU ~i n. 1) (în religia catolică) Loc unde se crede că sufletele celor morți, cu păcate mai mici, se purifică prin suferințe înainte de a intra în paradis. 2) fig. Loc sau timp de suferințe purificatoare. /<fr. purgatoire, lat. purgatorium

purgatoriu n. după Biserica catolică, locul unde sufletele celor drepți expiază păcatele, de care nu s’au căit îndeajuns în lumea aceasta.

*purgatóriŭ n. (mlat. purgatorium). În credința catolică, locu în care ceĭ puțin păcătoșĭ se chinuĭesc în ainte de a intra în raĭ.

PURGATÓRIU (< lat., it., fr.) s. n. Loc sau stadiu de purificare după moartea fizică, dar înaintea trecerii definitive la viața de apoi, unde sufletele celor care au murit în Harul Domnului ispășesc păcatele ușoare neiertate încă sau îndură pedeapsa temporală pentru păcatele iertate deja. Primele reprezentări despre p. sunt atestate în parsism, în creștinism ideea trecând prin Clement din Alexandria, Origene, Ciprian, Ambrozie, Augustin, Grigorie cel Mare, dar fiind recunoscută oficial doar de biserica romano-catolică prin Conciliul de la Florența (1439); bisericile răsăritene nu au preluat doctrina despre p., iar protestanții au respins-o de la început. În prezent, unii teologici catolici pun la îndoială existența p., în timp ce alții invocă o distincție din „Noul Testament”, prin cuvintele grecești geenna și hades, între focul care arde și devorează (geenna) și focul care purifică (hades). ♦ Fig. Loc, timp etc. de suferință.

purgatóriu, purgatorii s. n. (La catolici) Loc de suferință în care sufletele morților cu păcate mai ușoare se purifică înainte de a intra în paradis. Dogma despre purgatoriu, formulată de Bis. romano-catolică la Sinodul de la Florența (1439) și de la Trident (1562), este respinsă de ortodocși și de protestanți. [Var.: purgatór s. n.] – Din lat. purgatorium, it. purgatorio.