Dicționare ale limbii române

12 definiții pentru proeminență

PROEMINÉNȚĂ, proeminențe, s. f. Faptul de a fi proeminent; (concr.) parte proeminentă a unui obiect, ridicătură, ieșitură. [Pr.: pro-e-] – Din fr. proéminence.
PROEMINÉNȚĂ, proeminențe, s. f. Faptul de a fi proeminent; (concr.) parte proeminentă a unui obiect, ridicătură, ieșitură. [Pr.: pro-e-] – Din fr. proéminence.
PROEMINÉNȚĂ, proeminențe, s. f. 1. Faptul de a fi proeminent. 2. (Concretizat) Parte proeminentă, ridicătură, ieșitură. Politiciani de modă veche – ochi holbați, bărbii revărsate spre proeminența burților, vorbe goale, fraze umflate. SADOVEANU, E. 147. Își mîngîia acum bărbia cu două ușoare proeminențe gemene. CAMIL PETRESCU, O. I 304.
proeminénță (ieșitură, ridicătură) s. f., g.-d. art. proeminénței; (părți proeminente) pl. proeminénțe
proeminénță s. f., g.-d. art. proeminénței; (părți proeminente) pl. proeminénțe
PROEMINÉNȚĂ s. 1. v. ieșitură. 2. v. protuberanță.
PROEMINÉNȚĂ s.f. Faptul de a fi proeminent. ♦ (Concr.) Ieșitură (în relief), ridicătură. [Pron. pro-e-. / cf. fr. proéminence].
PROEMINÉNȚĂ s. f. faptul de a fi proeminent. ◊ ieșitură (în relief), ridicătură. (< fr. proéminence)
PROEMINÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter proeminent. 2) Parte proeminentă; ridicătură; protuberanță; convexitate. /<fr. proéminence
proeminență f. 1. starea celor proeminente; 2. parte proeminentă.
*proeminénță f., pl. e (d. eminent; fr. proéminence). Starea lucruluĭ proeminent. Lucru proeminent, înălțătură, loc maĭ înalt: o proeminență de pămînt.
PROEMINENȚĂ s. 1. ieșind, ieșitură, protuberanță, ridicătură, (reg.) bolfă, (înv.) scosătură, scoțătură. (~ a unui obiect.) 2. protuberanță, (pop.) bulbucătură. (~ anatomică.)

Proeminență dex online | sinonim

Proeminență definitie

Intrare: proeminență
proeminență substantiv feminin