PRISÁCĂ, prisăci, s. f. Loc unde sunt așezați stupii, unde se cresc albine; totalitatea stupilor aflați pe acest loc; stupină. ♦ (Cu sens colectiv) Albinele dintr-o stupină. – Et. nec.

PRISÁCĂ, prisăci, s. f. Loc unde sunt așezați stupii, unde se cresc albine; totalitatea stupilor aflați pe acest loc; stupină. ♦ (Cu sens colectiv) Albinele dintr-o stupină. – Et. nec.

PRISÁCĂ, prisăci, s. f. 1. Loc unde sînt așezați stupii de albine; locul împreună cu stupii; stupină, stupărie. Miresme calde adiau de pe flori, și-n prisaca din grădină zumzuiau neîntrerupt și monoton albinele. SADOVEANU, O. VI 512. Harnicele albine din prisăcile călugărilor umblau de colo pînă colo. STĂNOIU, C. I. 94. Stupii se iernează în prisacă, afară, fără ca să degere. I. IONESCU, M. 380. Trăiește ca ursul la prisacă, se zice despre cineva care duce un trai bun, îmbelșugat. ♦ (Cu sens colectiv) Albinele dintr-o stupărie. S-a deșteptat prisaca din poiană, Subt uriașul clopot de azur, Și sună tot cuprinsul dimprejur. ANGHEL, R. 98. 2. (Regional) Loc într-o pădure unde s-au tăiat de curînd copacii; loc lăzuit.

prisácă s. f., g.-d. art. prisắcii; pl. prisắci

prisácă s. f., g.-d. art. prisăcii; pl. prisăci

PRISÁCĂ s. albinărie, stupărie, stupină, (rar) prisăcărie. (S-a dus la ~ să colecteze mierea.)

prisácă (prisắci), s. f. – 1. Runc, pădure tăiată. – 2. Rariște, poiană. – 3. Stupină. – Var. Mold. priseacă. Sl., cf. bg. prĕsĕk, cr. presĕka, din sl. prisĕkati „a tăia” (Cihac, II, 293; Conev 41; Iordan, Dift., 79). – Der. prisăcar, s. m. (apicultor); prisăcărie, s. f. (apicultură); prisăcărit, s. m. (înv., impozit pe stupi). Mai ales în Mold.

PRISÁCĂ ~ăci f. 1) Loc unde se țin albinele; stupărie; albinărie. ◊ A trăi ca ursul la ~ a trăi în belșug. 2) Totalitatea stupilor dintr-un astfel de loc. [G.-D. prisăcii] /Orig. nec.

prisacă f. Mold. stupină: prisăcile fără prisăcar CR. [Cf. slav. PRISIEKATI, a reteza (stupii)].

prisácă, V. priseacă.

priseácă f., pl. ecĭ (vsl. pri-sĭeka, tăĭere de tot, retezare. V. prisecesc). Vest. (Ml.). Pădure tăĭată și lăsată pe loc. Maram. (prisacă, pl. ăcĭ). Poĭană făcută pin tăĭerea copacilor, loc lăzuit. Mold. (prisacă). Stupărie, stupină: alțiĭ umblaŭ de stricaŭ prisecile oamenilor. (N. Cost. Let. 2, 101). Întinderea uneĭ prisăcĭ era cît puteaĭ arunca c’o măcĭucă orĭ c’o secure. V. iaz.

PRISACĂ s. albinărie, stupărie, stupină, (rar) prisăcărie. (S-a dus la ~ să colecteze mierea.)

prisácă, prisăci, s.f. – 1. Stupină. 2. (reg.) Pădure tăiată; runc. 3. Vale îngustă, seacă. 4. Loc unde se adăpostesc oile sau caii noaptea. 5. Îngrăditură din nuiele. ♦ (top.) Prisaca, toponim frecvent în zona Lăpuș (Baba, Costeni, Cufoaia, Cupșeni, Dobricu Lăpușului, Fântânele, Libotin etc.) (Vișovan, 2008), dar și în Maramureșul istoric (Botiza și Ieud) (Vișovan, 2005); Prisaca (Măgura Țicău), masiv situat în sudul județului Maramureș, la granița cu Sălaj, în care Someșul taie defileul de la Benesat – Țicău (la sud de Ulmeni) (Posea, 1980: 40). – Et. nec. (DEX); din sl., cf. bg. prěsěk, scr. presěka, din sl. prisěkati „a tăia” (Cihac, Conev, Iordan, cf. DER); (pentru sensul 2) din sl. pri-sǐeka „tăiere de tot; retezare” (Scriban).

PRISACA, Măgura ~, masiv deluros în V dealurilor Chioarului alcătuit din marne, calcare, tufuri, gresii și conglomerate. Alt. max.: 660 m (Dealu Mare; vf. Prisaca are 625 m alt.). Masivul P., care reprezintă un horst cristalin tipic, mai este cunoscut și sub denumirile de Țicău și Dealu Mare. Acoperit cu păduri de fag și de gorun.