cíclic, ~ă a [At: OLLĂNESCU, H. A. P. 17 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr cyclique] 1-2 Care se desfășoară în cicluri (3, 7) Si: periodic. 3-4 Care aparține unui ciclu (3, 7) Si: periodic. 5 (D. opere științifice, literare, muzicale) Care este alcătuit din mai multe părți independente. 6 (Lit; înv; d. poeți) Care a compus poeme inspirate dintr-un anumit ciclu de legende. 7 (Lit; înv; spc; d. poeți) Care a compus poeme inspirate din legenda troiană. 8-9 (Lit; înv; îs) Poemă ~ă Operă a unui poet ciclic (6-7). 10 (D. compuși chimici) Care are catenele în formă de ciclu (19). 11 (Chm; îs) Serie ~ă Ansamblu de compuși a căror moleculă conține cel puțin un lanț închis, cu valențele satisfăcute. 12 (Bot; d. flori; șîs) Floare ~ă Care are toate elementele dispuse vertical.

consonántic, ~ă a [At: MAIORESCU, CR. III, 210 / Pl: ~ici, ~ice / E: ger Konsonantisch] 1-2 Specific consoanelor (1-2). 3-4 Care se referă la consoane (1-2). 6 Care aparține consoanelor (1-2). 7-8 Care provine de la alte consoane (1-2).

PRINCÍP s. n. v. principiu.

PRINCÍPIE s. f. v. principiu.

PRINCÍPIU, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. ◊ Loc. adv. În principiu = din punct de vedere teoretic, în general. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline; (concr.; cu determinări) tratat care cuprinde astfel de legi și de noțiuni. 2. Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva; spec. element primordial considerat în trecut drept origine a lumii fizice. ◊ (Chim.) Principiu activ = substanță existentă într-un produs de origine vegetală sau animală care imprimă un caracter specific acelui produs. 3. Convingere intimă, punct de vedere propriu. ◊ Om de (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri sau convingeri (morale) ferme. ◊ Loc. adv. Din principiu = conform unui punct de vedere bine stabilit. [Var.: (înv.) princíp, prințíp s. n., princípie s. f.] – Din lat. principium, it. principio, fr. principe.

PRINȚÍP s. n. v. principiu.

PRINCÍP s. n. v. principiu.

PRINCÍPIE s. f. v. principiu.

PRINCÍPIU, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. ◊ Loc. adv. În principiu = din punct de vedere teoretic, în general. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline; (concr.; cu determinări) tratat care cuprinde astfel de legi și de noțiuni. 2. Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva; spec. element primordial considerat în trecut drept origine a lumii fizice. ◊ (Chim.) Principiu activ = substanță existentă într-un produs de origine vegetală sau animală care imprimă un caracter specific acelui produs. 3. Convingere intimă, punct de vedere propriu. ◊ Om de (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri sau convingeri (morale) ferme. ◊ Loc. adv. Din principiu = conform unui punct de vedere bine stabilit. [Var.: (înv.) princíp, prințíp s. n., princípie s. f.] – Din lat. principium, it. principio, fr. principe.

PRINȚÍP s. n. v. principiu.

PRINCÍP s. n. v. principiu.

PRINCÍPIU, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic etc. Pentru a lămuri mai bine principiile artei literare a lui Vlahuță... scriitorul ne vine el însuși în ajutor prin conferința «Onestitatea în artă». VIANU, P. 193. Convenția stipulează principii de libertate și egalitate. BOLINTINEANU, O. 457. ♦ (Logică) Propoziție admisă ca adevărată, care servește la deducerea propozițiilor unui sistem deductiv. 2. Lege fundamentală a unei științe, a unei arte, a unei discipline. Principiul conservării materiei. ▭ Principiul dezintegrațiunii atomice pare totuși a fi menit să ducă cu un pas mai departe cunoștința noastră asupra constituțiunii materiei. MARINESCU, P. A. 36. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și noțiunilor de bază ale unei discipline; (concretizat) tratat care cuprinde astfel de legi și noțiuni. Principii de filozofie. 3. (În vechime) Element primordial considerat în antichitate și în evul mediu ca origine a lumii fizice. Apa, aerul, focul și pămîntul erau considerate ca principii ale naturii. ◊ (Chim.) Principiu activ = substanță esențială care dă caracterul specific unui produs de origine vegetală sau animală. ♦ (În concepțiile mistice) Cauză inițială, sursă primordială a lumii fizice și morale. Convins ca voi el este-n-nălțimea-i solitară... că principiul rău, Nedreptul și minciuna al lumii duce frîu. EMINESCU, O. I 62. 4. Regulă sau normă de acțiune, de legislație etc. Vine o zi cînd simțul moral se revoltă văzînd... principiile moralei și justiției nesocotite și călcate în picioare. GHICA, la CADE. În Moldova s-a așternut principiul împărțirei puterei. RUSSO, S. 121. 5. Convingere, punct de vedere. Am plecat de la ziar pe chestii de principii. C. PETRESCU, C. V. 157. De cînd am intrat în acest locaș, n-am primit pînă astăzi nici un prieten, nici o cunoștință care să nu-și creadă de datorie să mă invite la o discuțiune de principii și să caute să mă convingă de absurditatea faptei mele. GALACTION, O. I 225. ◊ Om de (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri sau convingeri ferme, cu (sau fără) norme de conduită precise. ◊ Loc. adv. În principiu = din punct de vedere teoretic, în teorie; în general, în linii generale. Propun în principiu adunarea intr-una din duminicile dinspre sfîrșitul lui august. VORNIC, P. 155. Am să-i spun soțului meu să se gîndească, în principiu, la altcineva. DEMETRIUS, C. 55. S-ar putea totuși stabili în principiu că... operele literare sau plastice nu se pot califica cu titlul de cinegetice decît atunci numai cînd ele prevăd neîndoioasa victorie a vînătorului. ODOBESCU, S. III 128. Din principiu = conform unui punct de vedere hotărît o dată pentru totdeauna, fără a ține seamă de condiții sau împrejurări momentane. Băuturile din diferite regiuni ale lumii! exclamă Izu Protopopescu, din principiu apărător al produselor naționale. C. PETRESCU, A. 452. Să nu credeți că din principiu sînt pentru forță și violență. id. R. DR. 90. – Variante: (învechit) princip (BOLINTINEANU, O. 154, RUSSO, S. 85), prințip, prințipuri (CARAGIALE, O. I 125), s. n.

PRINȚÍP s. n. v. principia.

!petítio princípii (lat.) [tio pron. țio] (-ti-o, -pi-i) loc. s. f.

princípiu [piu pron. piu] s. n., art. princípiul; pl. princípii, art. princípiile (-pi-i-)

petítio princípii loc. lat. [-tio pron. -ți-o, -pii pron. -pi-i]

princípiu s. n. [-piu pron. -pĭu], art. princípiul; pl. princípii, art. princípiile (sil. -pi-i-)

princíp (= princípiu) s. n., pl. princípii

prințíp (= princípiu) s. n., pl. prințípii

PRINCÍPIU s. 1. v. bază. 2. v. precept. 3. normă, precept, regulă, rânduială, (înv.) pravilă, tocmeală. (~ de viață.) 4. v. criteriu. 5. v. concepție.

PETÍTIO PRINCÍPII loc. s. (Log.) Raționament greșit care constă în aceea că pentru demonstrarea unei teze se pleacă de la o aserțiune întemeiată ea însăși pe acea teză. [Pron. -ți-o-. / < lat. petitio principii].

PRINCÍP s.n. v. principiu.

PRINCÍPIU s.n. 1. Element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie, un sistem politic etc. 2. Lege fundamentală a unei științe, a unei arte etc. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline. 3. (În antichitate și în evul mediu) Element primordial care era considerat drept origine sau componentă de bază a lumii fizice. ♦ (În concepțiile mistice) Cauză inițială a lumii fizice și morale. ♦ Principiu activ = substanță care constituie esența unui produs vegetal sau animal. 4. Regulă sau normă de acțiune, de legislație etc. ♦ În principiu = din punct de vedere teoretic, în general. 5. Convingere, punct de vedere. [Pron. -piu, var. (pop.; înv.) princip, prințip s.n. / < lat. principium, cf. it. principio].

PRINȚÍP s.n. v. principiu.

PETÍTIO PRINCÍPII [Pron.: -i-o] loc. s. (log.) raționament greșit care constă în aceea că pentru demonstrarea unei teze se pleacă de la o aserțiune întemeiată ea însăși pe acea teză. (< lat. petitio principii)

PRINCÍPIU s. n. 1. element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie, un sistem, o normă de conduită etc. 2. lege de bază a unei științe, arte etc. 3. element primordial, cauză primară a lumii fizice. ♦ ~ activ = substanță care constituie esența unui produs vegetal sau animal. 4. regulă, normă de acțiune, de comportare, de apreciere etc. ♦ în ~ = din punct de vedere teoretic, în general. 5. convingere, punct de vedere. (< lat. principium, it. principio, fr. principe)

PRINCÍPIU ~i n. 1) Teză fundamentală; idee de bază. 2) Cauză primară. 3) Punct de vedere propriu; convingere personală. ◊ Din ~ conform convingerii. În ~ în linii mari; în genere. /<lat. principium, fr. principe

principiu n. 1. început, cauză primă: D-zeu e principiul tuturor lucrurilor; 2. ceeace constitue, compune lucrurile: atomii sunt principiile tuturor corpurilor; 3. noțiuni fundamentale: principii de chimie; primele principii, verități sau axiome primitive; 4. Fiz. lege: principiul lui Arhimede; 5. regulă de purtare: a rămânea fidel principiilor de onoare; 6. (absolut) se zice de bunele principii de morală: e un om fără principii.

*princípiŭ n. (lat. principium). Început, cauză inițială: Dumnezeŭ e principiu tuturor lucrurilor. Element, parte constitutivă: atomiĭ îs principiile tuturor corpurilor. Agent natural: principiu călduriĭ. Lege, regulă fundamentală: principiu luĭ Arhimede. Opiniune fundamentală, regulă de purtare: principiu meŭ să nu rămîn dator nimănuĭ. Pl. Elementele, primele regule ale uneĭ științe, uneĭ arte saŭ altor lucrurĭ: principii de fizică. Regule de morală: demagogu n’are principiĭ. Din principiŭ, conform reguleĭ de purtare: a refuza din principiŭ.

PRINCIPIU s. 1. bază, fundament, temei. (Materia ca ~ al existenței.) 2. învățătură, normă, precept, regulă, (pop.) poruncă, (înv.) mărturie, porunceală, poruncită. (~ moral.) 3. normă, precept, regulă, rînduială, (înv.) pravilă, tocmeală. (~ de viață.) 4. criteriu, normă, (rar) semn. (~ de apreciere.) 5. concepție, convingere, gînd, idee, judecată, opinie, orientare, părere, vedere, viziune, (livr.) convicțiune. (Are ~ sănătoase.)

ciclic, principiu ~, principiu de construcție muzicală, care urmărește legătura intimă și organică dintre toate părțile unei lucrări ample (sonată*, simfonie* etc.) prin folosirea aceluiași material tematic* sau a unor motive* generatoare. Prezent în creații de Berlioz și Listz, acest principiu a fost aplicat sistematic de C. Franck și elevii săi. La Enescu deține un rol constructiv primordial. V. ciclu ( I, 2); monotematism.

consonantic, principiu ~, implicarea spontană și inconștientă a intervalicii primare (cvinta*, cvarta*) și, în general, a celei cu funcție normativă (terță* mică) în structura melodiilor de factură premodală și modală*. Atât prin prezența lor în melodie*, ca în unele formații prepentatonice* ce cunosc adevărate succesiuni de „salturi” mari, cât mai ales, prin subiacența lor, în mai toate tipurile de monodie*, c. a fost evocat de cercetările psihologice (Stumpf) și a fost pus la temelia unor explicații privind apariția muzicii (Hornbostel, Curt Sachs, Brăiloiu, Breazul). V. distanțial, principiu.

distanțial, principiu ~, principiu, emis de C. Stumpf, potrivit căruia procesele melodice, cu deosebire cele monodice*, sunt guvernate de o apreciere inconștientă a distanțelor intervalice. Această explicație psihologistă a nașterii structurii melodice se bazează pe observația că la intonarea (I, 1, 3) intervalelor* de către subiecți aparținând culturilor primitive sau unora neinstruiți fie că acuratețea intervalului corespunde numai arareori raporturilor matematice simple ale vibrațiilor* fie că această trăire distanțială este singura reprezentare (inconștientă) a spațiului sonor (de unde distanța în sine devine măsurabilă). Ceea ce este îndeajuns de clar pentru cercetătorul modern, și anume: capacitatea selectivă a auzului* (v. și consonanță; sunet) de a organiza logaritmic* continuum-ul frecvențelor*, de unde și aproximația intonației dar și „corectarea” ei în cazul unei cântări prea false (de ex. în cazul unui instrument dezacordat), devenise un argument, dedus pe cale empirică, de către Aristoxenos, care spunea că intervalele muzicale sunt trăite și nu conforme cu rapoartele gamei pitagoreice. Teoreticianul grec deschidea astfel calea unor aprecieri psihologiste a fenomenului sonor și preconiza mai curând intervenția unor etaloane echidistante în măsurarea spațiului sonor decât a unor organizări proporționale (amintita gamă pitagoreică sau gama naturală* din Renaștere*). Dacă proporționalitatea acestor game a fecundat numeroasele speculații numeric-geometrice ale antic., ev. med. și Renașterii, gândirea mai nouă de tip geometric aplicată spațiului sonor pornește, fără îndoială, de la egalizarea distanțelor operată prin temperare*. În acest sens, d. vădește numai o apropiere formală de noua viziune geometrică, esența fenomenală a celor două puncte de vedere fiind diferită. V. consonantic, principiu; dodecafonie; polarism; proporție; simetrie.

PRINCÍPIU (< lat.) s. n. 1. (În sens temporal) Început, origine; la început. 2. (În sens cauzal) Ceea ce constituie rațiunea de a fi, cauza suficientă a unui lucru. 3. (FILOZ.) Element constitutiv al unui lucru, în sens fizic, precum hidrogenul și oxigenul în apă, sau în sens metafizic, precum, în filozofia tradițională, materia, „elanul vital” etc. în ființele materiale. ♦ (În ordinea acțiunii) Propoziție, adesea implicită, care direcționează activitatea și servește drept normă pentru diferite tipuri de judecăți practice (p. morale, p. politice etc.). ♦ (În sens epistemologic) Ipoteză care explică un mare număr de cazuri și considerată definitiv verificată (p. din fizică). ◊ Primele principii = propoziții, de regulă implicite, care nu sunt nici deduse din alte propoziții, nici rezultatul unei experiențe unice, ci sunt presupuse ca normă absolută în orice operație rațională. 4. (LOG.) Propoziție care este la originea unei operații deductive în calitate de condiție necesară și care nu este pusă în discuție. ◊ Principiile logicii = cele mai generale legi ale logicii, din care derivă celelalte legi și reguli logice, care asigură validitatea operațiilor logice cu propoziții și termeni (p. identității, p. necontradicției, p. terțului exclus, p. rațiunii suficiente); aceste p. au fost identificate și formulate de Aristotel și Leibniz. 5. Element primordial considerat în Antichitate și în Evul Mediu ca origine a lumii fizice. ◊ (CHIM.) P. activ = substanță care imprimă caracterul specific unui produs de origine vegetală sau animală (ex. alcaloizii din opiu reprezintă p. a. al acestuia). P. lui Le Chatelier = principiu conform căruia, atunci când se modifică una dintre condițiile unui sistem fizico-chimic în echilibru, echilibrul se deplasează în așa fel, încât tinde să diminueze, atât cât este posibil, modificarea intervenită. 6. (FIZ.) Lege cu caracter foarte general, care nu poate fi demonstrată direct, ci doar verificată prin oricare dintre consecințele sale (ex. p. minimei acțiuni, p. inerției etc.) ◊ Principiul corespondenței v. corespondență. 7. Convingere intimă, punct (propriu de vedere). P. cosmologic = p. al cosmologiei moderne conform căruia Universul prezintă aceeași imagine indiferent de locul din care este observat; este izotropic și omogen. ◊ Om cu (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri ori convingeri ferme, cu (sau fără) nome de conduită precise. ◊ Loc. În principiu = din punct de vedere teoretic, în teorie, în general. Din principiu = conform unui punct de vedere hotărât.

PRINCÍPIU s. n. (< lat. principium, cf. it. principio, fr. principe): idee de bază, lege fundamentală a unui sistem. Sistemul ortografic al limbii române are la bază mai multe p., analizate pe larg în lucrarea lui George Beldescu intitulată Ortografia în școală, București, 1973. Astfel: ◊ ~ fonétic: p. care prevede redarea (în general) a fiecărui sunet (tip sonor) prin câte o literă, în virtutea rostirii literare actuale. Trebuie să scriem, așa cum trebuie să rostim: poet, nu poiet; epocă, nu iepocă; corupt, nu conrupt; traversăm, nu tranversăm; seară, nu sară; greșeală, nu greșală; ușă, nu ușe; plajă, nu plaje; cheie, nu chee; izlaz, nu islaz; idee, nu ideie; rouă, nu roo; buletin, nu bulentin; identitate, nu indentitate; cuviincios, nu cuvincios; obiect, nu obect; subiect, nu subect; intermediară, nu intermedială; conștiință, nu conștință; recunoștință, nu recunoștiință etc. ◊ ~ silábic: p. care evidențiază valorile diferite ale sunetelor c și g în raport cu sunetele care le urmează în cadrul aceleiași silabe. Astfel, literele c și g, urmate de a, ă, î, o, u sau de o consoană în aceeași silabă, redau sunetele k și g: car, cămară, cârd, cor, cuc, clasă – gard, găină, gând, gol, gumă, glas. Urmate în aceeași silabă de e și i, ele reprezintă sunetele č și ğ: cec, circ, gem, gir. Grupurile ch și gh, urmate de e și i, redau sunetele k’ și g’: chenar, chimir, ghete, ghinion. ◊ ~ etimológic: p. pe baza căruia ortografia se fixează în raport cu tradiția literară sau cu forma originară a unor cuvinte noi. Astfel, sunetul c este reprezentat prin c sau prin ch, în cuvintele vechi crud, cald, chin și ochi, și prin k în cuvintele noi kripton (< germană), kaliu, kilometru și kaki (< franceză); sunetul î este reprezentat prin â, în cuvinte ca rămân, câine, mâine, pâine, România, român, românește etc. și prin î în cuvinte ca reîncepe, preîntâmpina, neînțeles etc.; grupul de sunete cs este reprezentat fie prin x – pronunțat cs în box, taxi, excursie și explozie (< franceză) sau gz în examen, exemplu, exercițiu (< franceză), fie prin cs în ticsi (vechi) și în cocs (< germană) etc. ◊ ~ morfológic: p. pe baza căruia se fixează ortografia unor cuvinte. Este vorba de ortografia numelor proprii în comparație cu cele comune (Ion – frate), de ortografia cuvintelor cu doi și trei i în structură (desinența de plural + articolul sau un i în rădăcină + desinența de plural + articolul: elevii, codrii, copiii, fiii etc.), de ortografia unor cuvinte compuse (se ține seama de alcătuirea acestora și de comportamentul morfologic al termenilor constitutivi: în rea-voință termenii nu și-au pierdut individualitatea, fiecare flexionează – relei-voințe, în timp ce în bunăvoință primul termen și-a pierdut individualitatea, nemodificându-se – bunăvoinței), de ortografia unor cuvinte care au în structură sunetele ș și j sau grupurile de sunete ch și gh (se scrie cu a, e și i după ș și j în rădăcina cuvintelor șale, așază, jale, așez, jertfă, șină, jilț etc. și cu ă, ea și î în desinențele, sufixele gramaticale și sufixele lexicale ale cuvintelor ușă, grijă, îngrașă, îngroșăm, dirijăm, înfricoșător, să sfârșească, să îngrijească, greșeală, clujean, înfățișând, dirijând etc.; se scrie cu ea după ch și gh și, în general, după alte consoane, în cuvintele care au forme alternante cu e: cheamă – chem, gheată – ghete, seară – seri, beată – bete, meargă – merg etc. și cu ia în cuvintele care nu au asemenea forme alternante sau care au forme alternante cu ie: chiar, ghiol, piață-piețe, biată-biete, piară-pier etc. ◊ ~ sintáctic: p. pe baza căruia ortografia anumitor cuvinte se fixează în raport cu sensul lor lexical și cu valoarea lor gramaticală. Astfel, separăm prin cratimă formele neaccentuate ale pronumelui personal sau reflexiv în encliza unui cuvânt accentuat: trimite-mi-le, revenindu-și, înainte-ne etc.; de asemenea, deosebim în scris cuvintele omofone: altădată („odinioară”) și altă dată („în altă împrejurare”), demult („cândva”) și de mult („de mult timp”), odată („odinioară”) și o dată („o singură dată”) etc.

A ABDICA DE LA PRINCIPIILE SALE: A face, a determina să renunțe la convingerile, ideile, principiile sale.