PRESUPÚNE, presupún, vb. III. Tranz. 1. A admite în mod prealabil (și provizoriu) că ceva este posibil, real, adevărat; a fi de părere, a crede, a socoti; a bănui. 2. A avea ca premisă existența prealabilă a unui lucru, a fi condiționat de...; a implica. – Pre¹- + supune (după fr. présupposer).

PRESUPÚNE, presupún, vb. III. Tranz. 1. A admite în mod prealabil (și provizoriu) că ceva este posibil, real, adevărat; a fi de părere, a crede, a socoti; a bănui. 2. A avea ca premisă existența prealabilă a unui lucru, a fi condiționat de...; a implica. – Pre¹- + supune (după fr. présupposer).

PRESUPÚNE, presupún, vb. III. Tranz. 1. (Urmat de o propoziție completivă) A admite în mod provizoriu că ceva este adevărat, real sau posibil; a crede, a-și închipui, a bănui. Au presupus că și el trebuie să fie tot aici. SBIERA, P. 45. Este dar de presupus că în secolii de înainte buciumul nu era numai o țevie de cireș... ci un instrument de metal. ALECSANDRI, P. P. 61. ◊ (Urmat de un complement direct) El, bietul, nu presupunea nimică rău. SBIERA, P. 29. 2. A avea drept condiție și premisă existența, prezența prealabilă a unui lucru. Orice efect presupune o cauză. – Part. prez. și: presupuind (EMINESCU, N. 31).

presupúne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. presupún, 2 sg. presupúi, 1 pl. presupúnem; conj. prez. 3 să presupúnă; ger. presupunấnd; part. presupús

presupúne vb. supune

PRESUPÚNE vb. 1. (înv. și pop.) a prepune. (Am ~ că vei veni.) 2. v. bănui. 3. v. crede. 4. a admite, a spune, a zice. (Să ~ că așa s-au întâmplat lucrurile.) 5. a cere, a implica, a necesita, a reclama. (Inteligența ~ reflecția.)

PRESUPÚNE vb. III. tr. 1. A crede, a bănui (ceva dinainte). 2. A necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. [P.i. presupún, conj. -nă, ger. -nând, presupuind. / cf. fr. présupposer, it. presupponere].

PRESUPÚNE vb. tr. 1. a admite pentru un moment că ceva este posibil sau adevărat, a crede, a socoti. 2. a necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. (după fr. présupposer)

presupúne (presupún, presupús), vb. – A crede, a socoti. Fr. présupposer, adaptat la conjugarea lui a supune.

A PRESUPÚNE presupún tranz. 1) (urmat, de regulă, de o propoziție completivă) A admite ca adevărat sau posibil; a bănui. 2) (lucruri sau acțiuni prealabile) A avea drept condiție de bază. Creația presupune inspirație. /pre- + a supune

presupune v. 1. a pune ca sigur, ca admis: să nu presupunem lucruri imposibile; 2. a admite fără probe: a presupune cuiva merite; 3. a fi consecvența necesară: orice efect presupune o cauză. Compromis literar din propunere și din lat. SUPPONERE].

*presupún, a -púne v. tr. (după it. presupporre). Prepun, bănuĭesc, mă gîndesc că, îmĭ închipuĭ: am presupus eŭ c’a umblat cineva pe aci! Îmĭ închipuĭ, consider, admit ca real: Să presupunem că toțĭ oameniĭ ar avea studiĭ academice! Cine s’ar maĭ face văcar? Fac să se prezume ca necesar: drepturile presupun datoriĭ, efectele presupun cauze.

PRESUPUNE vb. 1. (înv. și pop.) a prepune. (Am ~ că vei veni.) 2. a bănui, a crede, a ghici, a gîndi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a prevedea, a socoti, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întîmpla astfel?) 3. a crede, a socoti, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 4. a admite, a spune, a zice. (Să ~ că-i așa cum susții.) 5. a cere, a implica, a necesita, a reclama. (Inteligența ~ reflecția.)