plouá (-uă, plouát), vb. impers. – 1. A cădea ploaie. – 2. A cădea ceva din abundență. – 3. A plictisi, a supăra. – Var. ortogr. ploa. Mr. ploae, istr. plou. Lat. plovĕre, forma populară a lui pluĕre (Pușcariu 1342; Candrea-Dens., 1413; Densusianu, Hlr., 78; REW 6610), cu schimb de conjug., cf. it. piovere (senes. piovare, cf. Max Steffens, Die Ausdrücke für Regen, Zürich 1935, 5), prov., cat. ploure, fr. pleuvoir, sp. llover, port. chover. Mai există urme de conjug. în -ere: să plouă, în Trans., să ploaie; plouă, în Olt., ploaie. Var. ploa, este înv. și incorectă. Der. ploaie, s. f. (precipitație atmosferică; abundență, încărcătură de alice), mr. ploae, megl. ploaiă, istr. ploie, din lat. *plovia < pluvia (Diez, I, 322; Diez, Gramm., I, 155; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin; REW 6620), cf. it. pioggia, prov. ploja, fr. pluie, sp. lluvia, port. chuva (reducerea ploja în lat., propusă de Pușcariu 1340; Candrea-Dens., 1415, nu putea conduce la rezultatul rom., cf. Pascu, Beiträge, 19); ploicică (var. ploiță), s. f. (răpăială); ploier, s. m. (pasăre, Squatarola squatarola); plointe, adj. (Olt., timp ploios), pe care Candrea îl leagă de lat. pluentem, nu pare o ipoteză necesară; ploios, adj. (cu ploaie); plouat, adj. (ud; obosit, fără chef).