2) plec, a -á v. tr. (lat. plĭco, pop. pleco, -are, a îndoi, a încovoĭa [corturile la plecare], de unde înț. de „a purcede”, ca și rus. túlitĭ, a o tuli; it. plegare, pv. plegar, fr. plier, sp. llegar, pg. chegar. D. rom. vine rut. plekáti, a alăpta [ca oaĭa, care se apleacă spre mel], a îngriji. V. aplec, impĭegat). Aplec, inclin: îmĭ plec capu ca să nu mă lovesc, îmĭ plec ochiĭ de rușine, copacu îșĭ pleacă ramurile. V. refl. Mă înclin, mă povîrnesc: zidu s’a plecat puțin din pricina surpăturiĭ. Fig. Cedez, mă retrag: a te pleca cuĭva (saŭ în fața cuĭva). V. intr. Purced, pornesc, mă duc: a pleca de acasă la școală, la războĭ, la Roma; cine pleacă de dimineață, departe ajunge; trenu, vaporu pleacă la 8, scrisorile pleacă cu trenu de seară. Încep, am originea: arterele pleacă de la inimă. Pleacă de aci!, expresiune violentă p. a alunga pe cineva (V. pașol)