PLEÁVĂ, (rar) pleve, s. f. (Cu sens colectiv) 1. Ceea ce rămîne din învelișul boabelor de cereale treierate, din sfărîmăturile tecilor de leguminoase etc. și e folosit uneori ca hrană a animalelor. Și vezi, calcă mai de sus, să nu-ți intre pleavă în pantofi. PREDA, Î. 11. Firele de pleavă intraseră unul lîngă altul, cu țepile-n sus, dese ca o perie, în părul babei și al moșneagului. CAMILAR, N. I 314. Risipite se-mprăștie-a dușmanilor șiraguri Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată – Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Pleava aurie de albine a fost deasupra noastră. SADOVEANU, A. E. 205. ◊ Fig. Ceea ce este lipsit de valoare. O, tu crai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii, Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. (Rar) A vorbi (sau a spune) pleve = a vorbi lucruri de nimic,: fleacuri, prostii. Nu-mi grăi pleve. ȘEZ. IX 148. 2. Fig. Om de nimic, decăzut, lepădătură; drojdia societății. [În «Momentele» lui Caragiale] pleava societății bucureștene era vânturată cu o vervă satirică extraordinară. SADOVEANU, E. 152. Pleava tavernei niciodată nu îndrăznea să ocupe vreun scaun la masa din fund. BART, E. 324.